semnepesuflet

Fix și taman azi sunt paisprezece ani de când ne legarăm. Nu ne am legat așa cum crede lumea ca e valabil și unic și făr’ de moarte, cu popă, scandal și pirostrii.

Ne am legat pe tăcute, pe ascuns, cu inima.

Între timp, în acest interval ne am dezlegat de o sută și o mie de ori- evident exagerez- au fost câteva, în acest de două ori șapte.

Setarea inițială a cărei senzație continui să o păstrez, incredibilă și ireală – nu exagerez- surpriza, bucuria, uimirea stau acolo unde le este locul, într- unul dintre universurile în care puteam fi amândoi fericiți cu adevărat, fără atâtea noduri.

Exiști atât de altfel pentru mine. Voi păstra mereu în inimă bucuria aceea a unor începuturi pline de promisiuni. Nimeni nu are cum să mi fure asta.

Pfoa…de când n-a mai scris. Stările fluctuează de la o zi la alta. Ieri îi venea să omoare pe cineva, azi dansează și e bine dispusă. Poate pentru că a reînceput sala. Sala eliberează endorfina. Zile trecute cu mult lucru și oboseală. Gândurile la el, care n-o părăsesc.

Atunci când dispare nu e semn bun. Știe de ani de zile semnele. Intuitiv. E ciclic. Dar în ce-o privește pe ea, nu mai are așteptări. De nici un fel. Există posibilitatea reală și foarte verificată prin experiența trecutului de a nu se ține de ceea ce îi spune. Datorită unui tip de constrângere, care este convinsă că s-a acutizat, acum când e liber și nu mai merge la job. Chestiile astea nu-i mai produc emoții negative pentru că s-a imunizat… sau se apără. Încă nu știe care din ele.

La un moment dat se gândea că poate a încetat să-l mai iubească pentru că aceste detalii nu o mai fac să sufere. Dar ulterior și-a dat seama că nu i asta. Dacă nu l-ar iubi nu s-ar mai gândi la el. Nu l-ar mai plasa în diferite scenarii mentale menite să o asigure că totul e în ordine.

E o poveste ciudată asta dintre ei. Un fel de uroboros care-și papă singur coada la nesfârșit. Apoi i-a trecut prin minte un gând și mai chinuitor. Că poate inima ei s-a închis. Sau poate e sub cenușă. În ce proporție suferința este măsura iubirii? Aici, în lumea 3D doar.

În idealul spiritualității autentice suferința în dragoste nu indică decât lipsa unui progres real al ființei. Sau poate astea sunt doar mecanismele ei de apărare în fața a ceva ce-ar putea să-i cauzeze, ca de atât de multe ori, o traumă. Nu mai departe decât anul trecut, pe vremea asta. Era în țară mut și străin. Și nicidecum singur. Când e mut e cu perechea karmică. No explanation is needed. Ca și-n 2022. Brusc. Coitus interruptus. După multele promisiuni neonorate.

Era necesar să decanteze corespunzător care dintre acestea erau la baza acestei detașări aparente. Pentru ea era important. Pentru progresul ei ca ființă de Dumnezeu. Iubirea e Dumnezeu. Dacă Dumnezeu și-ar închide inima – chestie imposibilă, de altfel- cum ar fi? Am resimți asta ca o pedeapsă, medita când punea capul pe pernă seara, și invariabil începea cu tehnica ho’ oponopono, cea cu te iubesc, îmi pare rău, mulțumesc, iartă-mă. Oare el spunea chestia asta vindecătoare? Purificantă și simplă oarecum. O ustensilă la îndemâna oricărui muritor.

Nu putea ști. Putea doar ghici sau simți. Nu o spunea. Chestia asta dacă o spui 21 de zile acționează ca un program benefic în viața ta, mult mai bună decât orice medicament, decît orice pilulă magică.

În vremurile de care, iată, se reapropiau cu succes, ca omenire, căci după haos urmează ordinea și armonia, puterile omului de-a gestiona situații și chiar de a le crea, după simpla sa voință, erau la ordinea zilei. Puterea de creație chiar fizică, în materie, a unor situații era o calitate comună a oamenilor mitici. Și noi, lipiți de ecrane, zicem că ei erau înapoiați.

Era congruența perfectă dintre minte/rațiune, suflet/intuiție/simțire și corp/acțiune/inițiativă.

Nu va trăi în această viață să prindă acest moment. Poate într-o alta. Un cerc nesfârșit al condiționărilor plasate în lumea materială cu polițe și suferințe de plătit ca într-o partidă echitabilă de tenis. Alți bărbați? Nu o interesau, deși dacă ar fi dat din gene corespunzător ar fi putut exista. Și dacă nu dădea din gene apăreau dar nu marșa. Comparația cu el nu era în favoarea nici unuia. Și asta apărea automat.

Acum se înfunda în muncă și se bucura de micile succese profesionale. Era liniștită în suflet și iubea ce făcea dincolo de ceea ce unii considerau că ar fi trebuit să facă. Viața și toamna erau frumoase. Și peste toate se așeza ca o pătură caldă recunoștința, sentiment inegalabil- noaptea în așternut cu pisicile calde, dimineața la cafea, ascultând muzică în căști sau alergând la sală, când ieșeau calde cuiburile de viespe și-n multe alte ocazii.

O chestie cu care am rămas în cap și era musai să o scriu, printre alte chestiuni de atmosferă duminicală matinală: ”după toate câte le-ai făcut, Mă iubești tu, Petru?” zicea Isus după Înviere.

Asta era în predica de azi. Ceva simplu, nepretențios…la care nu te duce mintea, atât e de evident…după tot ce executăm: trădări, negări, fugi, minciuni, ascunderi, lașități… aceasta e chestiunea arzătoare…IUBIREA- fundamentul esențial care le iartă pe toate, așa cum Cristos i-a îngăduit ucenicului, iertându-i rătăcirile.

Mă iubești tu Petru?

Mă iubești?

Am fost la capelă, la liturghie pentru mama, în principal, că s-a făcut un an jumătate de când s-a strămutat dincolo. M-am trezit devreme, ceva neobișnuit pentru mine- 6.30. Duminica dimineață totul e liniștit, mult mai calm, mai seren decât în restul săptămânii, cu atât mai mult la ora aceea.

Era răcoare și m-am îmbrăcat mai bine. Când am ieșit dogorea soarele. Preotul ăsta, care printre altele, mi-e rudă prin alianță, e foarte bun. Sensibil, analitic, cald. Vorbește fără pretiozități inutile- aș zice că tălmăcește cuvântul lui Dumnezeu cumva, într-un fel foarte uman, apropiat, care pe mine mă provoacă, îmi dă de gândit, îmi deschide o poartă către revelații.

Cred că mă voi duce în fiecare duminică. Să vedem dacă mă ține. Altă dată mergeam că așa trebuia. Să fac voia familiei mele. Nu din voință proprie. Între a merge silit și a te duce te bunăvoie au trecut mulți ani. Dar mi-am câștigat în timp spațiul personal.

Au trecut experiențe, depărtări de Dumnezeu, ură și ranchiună, neînțelegere, apoi din 2012, un drum al suferinței interioare, tot din iubire, m-a condus din nou, pe diferite căi, ca-n Alchimistul lui Coelho exact în același loc, și-am înțeles că unii oameni îți sunt dați ca să te învețe iubirea prin suferință, tocmai!

Pentru că ești singur cu durerea ta și nu pricepi ce ți se-ntâmplă. Plângeam ore în șir și ascultam Let it be. Mother Mary comes to you, there will be an answer let it be…unde să te-ntorci? Cine să te asculte sau mângâie?

Mi-a plăcut apoi metafora cu statuia Moise a lui Michelangelo, la care el spunea că n-a făcut nimic special, lucrarea era înăuntrul marmurii, el a dăltuit scoțând surplusurile. Iar preotul spunea că noi, adesea refuzăm să fim dăltuiți, răniți ca să iasă capodopera. Ne ferim de dalta transformatoare, metafizică.

Mă iubești, tu Petru?

Am băut o cafea și am mâncat un croissant la Starbucks, apoi am luat lumânări, că nu mai aveam. Am venit încetișor spre casă. Duminica e foarte diferită pentru fiecare dintre noi. Am crezut că-i deschis la piață, că voiam flori și mărar. Era închis. Lângă piață, o terasă de cartier inundată de soare, unde de cu dimineață bărbați vajnici se omenesc dintru început să iasă ziua bine și cu temei.

La o masă o doamnă, să-i zic, fără să fiu răutăcioasă, are o halbă de bere din care trage cu nesaț. Mă amuză peste măsură episodul. Are o bluză albă și părul e roșcat dar cu rădăcinile cărunte. E singură și nu pare să dea o para chioară că-n rest sunt numai bărbați, unii gata plesniți. E cam ora 10.30.

Fac rondul și intru la Profi să- mi caut mărarul. Înăuntru dau de un tip din zonă, care-mi plăcea că semăna cu iubitul meu, de departe, la propriu, și câteodată, la figurat. Altă dată mă chioram insistent că era măsura atenției- în mintea mea – pe care trebuia s-o capăt.

El era surogatul care ar fi putut să mă consoleze, așa metaforic…ași, făcea pe inabordabilul. Azi era cu nevasta, ca și originalul, de parcă n aș fi știut, în aceeași formulă vetustă și sterilă- pentru amândoi, dar mai ales pentru el, de original zic, că la surogat nu cunosc situația.

Se uită la mine prostit cu ananasul în mână și nevasta alături. Mă amuz din nou. Nu mai caut atenție ca altă dată. Expresia atenției surogatului nu mai poate să certifice confuziile disperate din capul meu.

Ies, după ce plătesc și caut doamna care vinde flori în stație. De la ea cumpăr de obicei, vara și sânzienele. Acum are crini. O întreb cum îi dă. Zice că cinci lei firul.

Se uită la mine în timp ce-mi aleg și adaugă:

– Doamnă, ăsta-i crinul creștin…

-Crinul creștin?! întreb eu cu un surâs.

-Daa, nu știți că așa apare Maica Preacurată în icoane!

-Ba da, zic, aveți dreptate! În minte mi-a venit întâi icoana din copilărie de la străbunica mea din dormitor, apoi un vis, de tânără, în care îmi apăruse Maria într-un câmp de crini.

Crinul creștin…mi se pare frumos. Stă pe măsuță în sufragerie. Nu se va sinucide nimeni în miros de crini, ca să păstreze iubirea intactă ca-n povestirea lui Liiceanu. Inocența ne-a fost întinată, dar…

Mă iubești, tu Petru?

Am ajuns acasă și am dormit puțin. Acum scriu să nu uit.

Marmura, dalta și iubirea!

Mă gândeam că cel mai bun afrodisiac ar fi adevărul. Pentru că tocmai această asumare a unei situații este ceea ce te face atractiv. Așa cum e ea: bună sau rea.

Cel puțin pentru mine. Pentru că țin cumva, stupid, la ideea de autenticitate, mai ales într-o relație de iubire, de dragoste. Rahatul e maro și pute dar măcar să-l a/testăm așa cum e.

E foarte greu să alegi când nu ai toate datele. Teama, că vei fi părăsit în caz de constatare, trebuie să dispară. Complet.

E foarte sexy și cu adevărat excitantă orice tip de asumare.

Orice recunoaștere a oricărei situații de rahat din care nu se poate ieși. Un om care te iubește cu adevărat, cu adevărat zic, nu se sperie de nici un tip de condiționare impusă de către o terță persoană dintr-o relație așa zis oficială. Că-mi vine să și râd.

Habar n-are lumea că la ora actuală, vechile tipare se duc pe apa sâmbetii ca să nu zic pe altceva…

O ține așa că pînă ce moartea ne va despărți…păi moartea nu trebuie să fie neapărat fizică, deși se poate și asta…

Stai centrat, analizează ce simți, ce vrei, cât mai poți duce inautenticitatea? În primul rând față de tine. Noi ne suntem datori nouă cu sinceritate maximă.

Îndeși chestii acolo pentru că așa trebuie? Pentru că ce-o să zică lumea? Pentru că nu se face….Who the fuck cares? că rămâi în popoul goluț fără bănuț?

Da. Știu că- i ceva contractual. Demult știu asta, eu. Dar chestia și mai mișto știi care e? când o scoți tu afară…mna, aia da!

Purificare, catharsis, sănătate curată, totul absolut din corpul tău va conlucra la starea de bine când pui degetul pe rană. O să fii mai fericit, ca la spovadă când ți se dă iertăciunea, doar că acum ți-o acorzi singur.

Nu-i greu dacă te sondezi. Dacă acum nu te sondezi, atunci când? Treci de văl…lasă banii la mama lor! Banii sunt energia iubirii oricât de incredibil ar părea. Oamenii care sunt bine cu ei, lasă banii să circule, să ruleze, pierzi și câștigi în altă parte. Acesta e drumul.

Experiența mea cu banii e foarte interesantă, dacă i las să plece și sunt generoasă, cu cauze, cu clienți mi se-ntorc. Și repede, am remarcat. Stagnarea nu crește financiar pe nimeni. Dacă mai adaugi la asta și frica de pierdere a ceea ce există e și mai rău.

Ești ființă puternică de lumină. De ce crezi că ne-am ales? Uită-i pe toți manipulatorii toxici care încearcă să te țină legat în temeri și condiționări.

Revino la lumina care ești!

Se zice că măsura suferinței din viața actuală este dată de gradul în care ai acționat în viețile trecute. Nici nu mi trece prin cap să dezbat aici dacă există sau nu așa ceva. Ideea aceasta de kharma și dharma este ceva ce nu pun în discuție pentru că rezonez perfect cu conceptele.

De aceea consider chestiunea un barometru valid, demn de luat în seamă. Mă întreb atunci cu umilința necesară ce naiba oi fi comis anterior pentru ca să experimentez aici astfel de trăiri? Ceva nasol, clar. Dar nu doar eu. Toți care într-o formă sau alta avem suferințe, de orice fel ar fi ele, fizice, psihice, spirituale am rasolit-o în altă existență. For sure.

***

Era în vara 2018. Mergeam cu un bus de noapte către București. Luna august. Aveam de rezolvat a doua zi, finalmente, ultimele chestiuni legate de mormântul tatei. Îmi făcusem planul să nu stau defel ci doar să termin acțiunea și să mă întorc acasă seara cu trenul. La întoarcere aveam să mai am un tată mort. Pe cel vitreg. Dar atunci încă nu știam asta.

Bizară viața asta. Ascultam ca de obicei muzică în căști, una dintre plăcerile mele dintotdeauna, forma de evadare perfectă din viața reală. Nu auzi voci, te izolezi ca într-o haină de bună calitate și stai cu gândurile și cu muzica. Eram pe undeva pe lângă Sinaia, Predeal, nu pot localiza acum precis. Autobuzul alerga cu o viteză dementă pe drumurile liniștite de noapte. Dintr-o dată s-a pornit în căști valsul 2 de Shostacovitch. Aveam, ce-i drept pe atunci, un playlist generos cu valsuri.

Într-un sens romanțios, perfect, le iubesc și cumva îmi crează o stare de bine, maiestuoasă, glorioasă în orice moment existențial m-aș afla.

În momentul când am auzit primele măsuri, deși nu-l auzeam nicidecum în premieră, o stare de amintire ciudată, ce venea de bună seamă dintr-un trecut ce nu-l puteam numi, m-a făcut să izbucnesc în lacrimi. I-aș zice mai degrabă conștientizare, poate.

Eram într-o sală mare și luminată, îmbrăcată ca un fel de balerină- aș putea zice acum- și dansam cu perechea mea, neschimbată probabil din multe alte vieți, la fel ca-n Atlasul Norilor. El era în frac, frumos, elegant și-n vreme ce dansam am avut deplina conștiență că-l chinuiam. Nu atunci neapărat. Eram afurisită și foarte răsfățată. Era ceva ce știam, cam cum se spune că afli informațiile dincolo de văl. Erau în mine aceste percepții. Știam asta. A fost un fel de senzație fulgurantă a unui trecut, care nu s-a mai repetat, de atunci niciodată!

Am plâns cu sughițuri în autobuz, noroc că era noapte și era cam gol, altminteri cred că aș fi părut o ciudată. M-au înduioșat întotdeauna oamenii pe care-i vedeam cu lacrimi, voiam să-i ajut deși nimeni nu te-ar lăsa, în fapt real.

Făcusem ceva. Nu știam ce. Ceva nasol. Mi s-a dat un pic dintr-un trecut care ne includea pe amândoi, cu bunele și cu relele noastre.

Dar nu e doar atât. Mică fiind, eram la ai mei în vacanță. Pe vremea aceea stăteam cu bunicii, iar vacanțele le petreceam cu părinții. Tata era un gagiu mișto anturat de-o grămadă de lume bună. Așa percepeam eu. Într-o seară, a venit în vizită la ai mei, un prieten de-al său, balerin- culmea că mi-am amintit acum numele. Mi-a luat mâna și foarte galant mi-a pupat-o. Eu m-am rușinat peste măsură de gest, mi s-a părut o formă, cumva de atac și m-am dus în baie unde am luat o perie aspră și am încercat să curăț urma pupăturii ăluia. Am stat ceva acolo, din câte îmi pot aminti.

Îmi plăcea baletul, tata știa și m-a pus să mă descalț să se uite ăsta la picioarele mele, când am revenit. Nu mai rețin concluzia, era ceva detaliu legat de curbură, cred că da, aș fi putut să fiu o mică balerină dar eram excesiv de slăbuță și nu era ceva definitiv, oricum. Mai trecusem și prin varianta cu pianul căci tata era plin de idei artistice.

Am crescut, sigur, ca orice copil. Ideea de balet mă fascina mai ales că la un moment dat aveam clasele apropiate cu cele de la coregrafie. Le admiram. Aveau ținuta perfectă, erau arogante, mi se păreau grațioase, inaccesibile și altfel. Apoi am început să merg la spectacole de balet, din ce în ce mai des. Prietenele mele și curtezanii din vremurile tinereții nu înțelegeau de ce plâng la spectacole. Nici eu nu pricepeam, sinceră să fiu. Era o emoție copleșitoare de fiecare dată, care mă acapara complet.

Abia atunci în august, în noaptea lui 20, premergătoare morții celuilalt tată al meu, cred că am aflat. Apoi le-am legat cumva în minte și am ajuns la concluzia catastrofală că eram din categoria „zdă” într-unul din trecuturile care ne legau. Nu-i nici un hazard la mijloc.

Când fiica mea era la vârsta la care putea fi înregimentată într-o clasă de mici balerine, am dat-o să facă ore de balet și mă încânta când trebuia să o costumez pentru diferite spectacole. Era longilină, blondă și grațioasă. Doar că nespus de leneșă și nu părea interesată. Am retras-o apoi, iar acum recent mi-a reproșat că trebuia să insist. Nu, pentru că eu nu insist de obicei. În nici o privință.

Cariera balerinelor din familia noastră nici n-a început, poate doar într-un trecut imperceptibil sau într-un alt univers unde am reușit să l rănesc cândva pe cel pe care îl iubesc. Cumva, așa…

nimic nu este ceea ce pare a fi…

Am tot cochetat cu ideea unde voi scrie despre putere, Dumnezeu, avioane și cumva, pantofi stiletto. Că-n mintea mea le-am legat.

Și nu, nu poate fi nicicum ceva pentru orice ochi, deci erau excluse platforme publice. Nu că aici n-ar fi, dar e mai discret așa, nu-i pentru oricine.

Visele mele nu sunt pentru oricine, impresiile mele nu sunt pentru oricine. În concluzie, ce cred eu despre zborul cu avionul, despre meditația pe o zi senină cum a fost cea în care am revenit în țară, cum am asociat eu zborul cu puterea/extazul, efectiv cu Dumnezeu și pantofii stiletto și cu două piese favorite: Lost Gospel de la Madrugada și Resistance de la Muse. No, nu-i pentru oricine.

Am auzit oameni care povesteau ce frică le e când decolează avionul. Mie nu-mi e. Pentru mine e chiar orgasmatic, trebuie să recunosc treaba asta. Pentru că mi se pare a fi un act de cucerire. Nu-l execuți tu efectiv- zborul- dar ești părtaș. Atunci când avionul se desprinde de sol și se ridică oblic în aer, eu am sentimentul unei puteri infinite. Un mic dumnezeu încrezut fără motiv.

Gândurile mele, atunci, sunt de extremă fericire, asociate cu imaginile ce-mi provoacă bucurie necondiționată, din mintea mea. Una cu albastru din acela ca al cerului, cumva, rătăcită între tristeți și amintiri pierdute, care se resuscitează și o voce, interesant, inaudibilă care mă provoacă să sper în continuare, să găsesc motive de a crede, care se încăpățînează în ciuda oricăror vicisitudini exterioare ( și sunt, le simt și le știu) să spună…eu știu, știu că puteați, că încă puteți, nu-i nimic sfârșit, să zburați împreună…acolo e inima, sufletul, nu intervine rațiunea pentru că sunt fericită.

Ei și așa, pe o zi senină se văd munții, lacurile, câmpiile, nu sunt nori, e soare și ești aproape pe același jilț cu Dumnezeu. Il simți acolo, lângă tine, cum spune toate lucrurile acelea frumoase în care tu vrei să crezi, și chiar le crezi, pentru că el ți le susură prin inima din piept.

De sus nu există granițe, diferențe, pământul pare o chestie perfect democratică, la propriu, împărțit cu generozitate de Cel de Sus, tot ce e mic, meschin nu se vede…nu contează. Acum mă prind de ce ne iartă…pentru că de SUS se văd doar chestiile de anvergură, munții mari încremeniți în tăcere, grafica perfectă a câmpiilor arate pentru primăvară, cromatica ușor nebuloasă a aerului care îndulcește culorile ca-ntr-un sfumato subtil.

Și-n căști cântă Muse- Resistance. Asta i o piesă pe care o ascultam mult, eram obsedată de ea la începutul lunii decembrie acum 14 ani. Eu zic că e definiția perfectă a iubirii mele pierdute. Pe atunci nici idee n-aveam despre cum aveau să se desfășoare evenimentele. Ca la carte. Ca-n textul ala. Că nici atunci nu știam de ce mă trec fiorii pe șira spinării când o auzeam.

Ca-n ultimii ani importanți din viața mea, trec de la agitație la liniște. Muzica se schimbă și ea. Cântă The Lost Gospel de la Madrugada:

„Oh, Lord
When your heart beats within mine
Oh, mine
Am I in any way divine?
Or still twisted and unkind?
And low down…„

Trec din contemplare la lectură, un gest relativ ușor și care curge firesc…despre glamour, despre cum au apărut pantofii stiletto, temă perfectă pentru îndeletnicirea mea săptămânală la radio. Pantofii stiletto stau pe același nivel ca percepție a puterii personale cu zborul, avionul și implicit cu Dumnezeu care le organizează pe toate. Nu-i nici o blasfemie aici. Nimic din ceea ce există nu este fără voia sa. Inclusiv papucii aștia sexoși.

Eeh, ce zi! 1 Martie. A început cu block și delete în stânga și dreapta, pe post de mărțișoare. Tot felul de personaje dubioase pe toate părțile internetului ce se dădeau interesanți și profunzi. Să o scutească.

Chiar avea o problemă, că nu știa cum să perieze, înainte de gesturile astea radicale, profilurile sale. Îi lăsa că era bunuță și curioasă, iar apoi se trezea fulgerată de tot felul prostii, banalități, frustrări comune ale unor bărbați ratați sentimental, plângând în cușcă.

Pentru femei există vibratoare sofisticate, le zicea în gând iar pentru voi există ad labam. Acționați în consecință, mă băeț!

În fine. Întâmplările i-au produs o readucere în memorie, a unor vremuri, în care era altfel decât în prezent. Era o gagică care i-a dat drumul lui Marte, cum spunea o prietenă astroloagă. Ai Marte retrograd în astrogramă, trebuie să dai drumul la sex, dragă. Ce-i drept, ea nu prea îi dăduse drumul, nici lui Marte, și implicit nici sexului, că era o nevinovată nevastă timpurie cu un copil și multe obligații familiale.

Una dintre aventurile majore care avea să-i schimbe cursul vieții, nu doar amoroase ci și profesionale, s-a petrecut la finalul lui 2007. Dar n-a fost aventură, doar. A fost iubire. Cu muci și dramă cât cuprinde. N-a durat mult că erau foarte diferiți. Ea, mult prea sofisticată pentru el, el prea tânăr și copleșit. Acum când își amintea îi venea să râdă. Ce e sigur, este că avea atunci nevoie de asta, ca să iasă din conul de umbră al căzniciei.

După despărțire a început să facă tot ceea ce nu avusese curajul de-a face înainte. S-a înscris la doctorat, a început să predea- făcea naveta, era independentă, sexy și cu mulți iubiți.

Cumva reușise să dea drumul la chestia aia, la Martele ăla și la sex. Atunci, din nou, avea nevoie de acel tip de experiență- era cam pe la 39/40 de ani. Nu se plictisea deloc. Soțul ei, la fel cu cel al lui Anais Nin, a cărei literatură erotică atunci a prizat-o, nu știa ce să facă, și oricum nu cunoștea el prea multe, dar bănuia. Nu dorea să-l facă să sufere, dar a reușit. În chestii de astea, e foarte greu ca cineva să rămână impasibil sau de neatins. Și asta face parte din viață.

S-a amuzat teribil în acea parte a existenței, pentru că avea un profil fals pe un site de dating, pe care ajunsese întâmplător, printr-o invitație a unei amice de-a tatălui său. Pusese la profil- ce rău îi părea că nu o mai are, o poză cu picioarele ei lungi, de la talie în jos, cu portjartier și un corset negru sexy de dantelă. Nu știa cum, da ieșise mișto rău. Și-o făcuse singură, (poza :D) cu ceva săpunieră de pe vremea aia, că n-avea smart ca acum. Un fotograf o agățase acolo pe site, siderat de misterul din spatele imaginii. S-au întâlnit și în real life ulterior, dar au fost strict prieteni. Se minuna de cât de naturală era. Ei i se părea perfect normală, dar ce-i drept nu avea măsura femeilor întâlnite de el.

Păi da. Că dacă vezi o sulă, zicea ea, cum primea multe în mesaje de la tembeli frustrați, nu-i nici un mister. Nici daca vezi, direct, o zdă. Pentru femei, voia să spună. Atunci a descoperit multe despre ea. Marte era dezlegat dar și Mercur, că-i așeza la loc, prin cuvinte, în doi timpi și trei mișcări. Erau total lipsiți de imaginație, majoritatea începeau prin a-i propune să presteze un masaj la spate, sau, după caz, să-și imagineze chestii cu ea, la duș, sperând pueril și total nedezvoltat că o excită.

Fantasmele erotice din mintea masculilor, fie ei banali sau mai sofisticați, nu se potrivesc cu cele din mintea femeilor. Punct. Să nu cunoști chestia asta la o vârstă considerabilă e un minus, voia de multe ori să precizeze. Dar n-o făcea. Se amuza zicându-și că va merita cândva scrisă o carte.

În felul de a privi dragostea și sexul din perspectiva asiatică este o diferență majoră față de modul cum europeanul, mascul, Marte, săgeata cu aia în sus, vede făcutul de dragoste, la care-i și spune sex, ca să nu cumva să includă oareșce sentimente în mișcarea bielă/manivelă. Tâmpi, imaturi, egocentrici, cel mai adesea, bărbații europeni nu cunosc că femeia, care este mai greu de mulțumit la pat, este esențială în economia relației și a făcutului de amor, respectiv satisfacerea ei. Mai mult decât atât situarea dubioasă chiar și-n imaginație sau literatură, a unei potențiale iubite, amante, curve pe făgașul manierei de a reacționa într-o partidă de sex la modul yang, cu conotații masculine, nu poate dovedi decât yinul bărbatului care o vede așa. Nasol.

Monologul ei matinal în vreme ce-și amesteca laptele în cafea. Cafelația de dimineață.

Lucrurile au fost setate de God astfel că femeia receptează și bărbatul inițiază. Dacă femeia inițiază e mascul ca fire, te prinde ea de mă-nțelegi, te poate și cafti pe logica asta, te ține sub papuc și te condiționează, iar dacă bărbatul receptează, adică e fătălău, vorba Danei Budeanu- se văicărește perfect, pentru că e aflat în energia feminină, submisiv și frustrat pe alocuri. O femeie nu ar fi frustrată pentru că așa e setting -ul de sus. Inversarea locurilor aduce frustrări de ambele părți. Femeia aflată în energie masculină e frustrată că nu e iubită și probabil nici prea futută că na, l-a castrat pe partener.

Și-a pus cam mult lapte, constată în timp ce filosofează.

O prietenă bună de tot, de-a ei, i-a mărturisit la un moment dat, printre chicote de râs, că soțul din dotare crezuse că femeile urinează prin orificiul unde își plantează ei comoara. Asta ca să aibă cu toatele, deplina înțelegere a cam cât știu ei despre sensibilitățile femeilor în materie de sex, sau de cum le stau toate cele anatomic.

După toată aventura sa internautică cu profilul fals al Myrei, s-a ales cu material suficient pentru un roman erotic de anvergură, pe care nu-l va scrie niciodată, primo că nu se simțea Anais Nin, secundo că  Henry Miller-ul ei ipotetic a părăsit-o acum aproape trei ani fără vreun cuvânt și terzo- considera că s-a maturizat suficient ca să caute calitatea din toate punctele de vedere, iar dacă nu o are, caută roz bombonul, scula perfectă care nu se vaietă și te bucură.

Câteodată visele pot fi ca un fel de povești magice,  aidoma cărților copilăriei.

Aici pozez frumos, elegant, nu pot fi afurisită. E fața pe care o ofer, cum facem toți, spre citirea exterioară.

Deschizi cartea și ceva aparte, din altă lume se petrece. Ceva imposibil de trăit în viața reală ca un fel de story a la Harry Potter sau Narnia, poveștile fermecate ale modernității.

Pesemne că mi-am dorit mult să scriu despre asta, de vreme ce o fac de pe telefon, cu două mâini, în urma dojenii fie- mii care mi spunea, inițial, că numai boomerii scriu așa, stupid, cu o mână. Dar asta era mai demult, desigur. Între timp am dobândit și abilitatea asta.

Da, cumva ca să nu uit atmosfera, bucuria și surpriza. Visul însă este bine documentat, într-un alt folder ascuns, unde sunt eu, cea de toate zilele, cu stilul meu consacrat de a vorbi, pe șleau și cu micile sarcasme care mă caracterizează.

Mai cred că visul acesta a fost ceva din zona inițiatică, cu multe simboluri complicate, pe care le-am devoalat intuitiv dar și cu ajutorul unui dicționar de vise și simboluri- tot nu sunt convinsă ca înțeleg totul.

Povestea începe:

” Erau împreună, dar despărțiți totuși, într-o situație profesională oficială cu tam- tam, surle și trâmbițe, de genul celor care face deliciul oamenilor ce au mereu nevoie de fapte mărețe de arme întru validarea personală. No problem. Voiau să fie acolo. Era profesia care i unea, cumva.

Nu puteau vorbi decât prin intermediul unor bilete, scrisori, ce erau purtate în ceva pungi de nylon, de către mesageri stranii umani ce păreau total neinteresați de portul pungilor.

Era o întreaga strategie la mijloc ca să poți trimite comme il faut mesajul și să fii sigur ca celălalt îl capătă, ba mai mult, răspunde!

Cu toate acestea se pare că s-au descurcat de minune și comunicau în ciuda vicisitudinilor reale sau imaginare.

El purta, inițial, cu sine un fel de felinar/lanternă dar care nu era vizibilă de către restul poporului. Ea știa că el o are. Nu o vedea, dar știa că lumina e acolo.

După ce „ostilitățile” creative s -au stins și conferința, sau ce naiba o fi fost manifestarea aceea, s-a încheiat, prin purtatul nesfârșit al pungilor cu scrisori și bilețele, în maniera unui film cu gangsteri sau spioni, au reușit să se întâlnească.

Cineva aducea punga și o trântea neglijent, cică, ca pe un gunoi – că așa arăta – într- un loc de unde era luată de ea, sau de el, se scria biletul și se consemna ce trebuia, în vederea unei întâlniri concrete, care să nu ofere surprize neplăcute nimănui.

Deci s-a stabilit locul întâlnirii. Era undeva în exterior, în natură. Între timpul scurs până la revedere, ei se văzuseră doar de la distanță și făceau pe străinii unul față de celălalt. Lumina era acolo. Nu se vedea pentru ochii comuni.

După ce fiecare a știut ce urma să se petreacă, lucrurile aparente s au modificat și ele. Lumina, a apărut astfel ca un fel de far ținut în mână de el, un far/felinar ciudat făcut doar din materiale naturale: scoarță de copac, frunze mari de plante, tot felul de susțineri realizate din sfori nespectaculoase, ceva ce crea senzația de rudimentar, basic, de începuturi.

Sub umbrela acoperitoare a felinarului, lumina era o bufniță. Dintr o dată, ei i s -a revelat ceea ce știa cu sufletul.

S-au întâlnit- în ton cu felinarul- pe o creangă joasă și groasă de copac, în mijlocul naturii.

El zâmbea ca un fel de mag atoateștiutor și mesteca între timp ori un codru de pâine, ori un corn. Tot așa: ceva basic.

I-a oferit și ei. Erau amândoi liniștiți și calmi. Nici o învolburare egotică, de nici o parte. El era foarte fericit pentru ca avea să fie singur încă vreo trei zile. I-a spus asta. Ea știa exact ce înseamnă dar n a îndrăznit să întrebe, de frica dacă acest interval de timp o includea în vreun fel.

I-a povestit cum a reușit să o lege de ceva proiecte, ce urmau să-i pună în valoare calitățile profesionale, discutând cu acei oameni de acolo, care-l admirau profund și necondiționat. Ea nu mai dorea de mult așa ceva, dar nu i-a spus.  Îl simțea și vedea prea fericit pentru ce reușise pentru ea.

Cumva, o scrisoare de a lui către ea, a ajuns în mâna ei, sau i-a înmânat o chiar el, înainte de întâlnirea din natură- nu mai ținem minte.

A deschis-o. Literele care formau cuvinte, ieșeau la propriu din spațiul bidimensional al hârtiei și formau niște giuvaericale brodate, ce puteau fi la fel de bine: păpuși, cercei sau pandantive.

Era o trudă imensa în spatele fiecărei litere, ce forma un cuvânt, apoi o propoziție, o frază și finalmente  cunoașterea. Era uluită de toată munca enormă depusă pentru scrierea acelei scrisori.

Apoi, dintr-o dată cumva, scena s-a schimbat și ea se afla în  fața unui pachet mare, ca o sanie de-a moșului, cu multe cadouri împachetate atent, un fel de comoară magică plină de daruri multe și minuscule.

Cutii mari si mici, ambalate, nu strălucitor sau glam, ci simplu, auster, în hârtie maro, din aceea simplă, dar structurată diferit, legate cu sfori diferite din cânepă sau bumbac, în diverse tipuri de răsucituri și întortocheli, cu tot felul de detalii nostime prinse în legături, crenguțe sau conuri,  pietre – multe efecte realizate tot așa, din tot ceea ce oferă natura… Un întreg arsenal de atenții pentru care se muncise enorm.

A început să deschidă primul pachet. O cutie mică cu o scrisoare/bilețel aferent. La fiecare pachet avea o scrisoare și explicație, dar erau așa de multe, că ei i se făcu teamă că n-o să le poată deschidă pe toate, deși își dorea asta enorm.

Printre alte drăgălășenii, a găsit o sticluță mov închis, de forma siluetei Fecioarei Maria, din cele care se vând la Lourdes, cu apa făcătoare de minuni de acolo.

A constat uimită că și el știa de sursa asta.”

acum aproape trei ani când  m ai părăsit, aveam pregătită pentru tine o mică sticluță cu apă de Lourdes.

„Erau foarte multe cadourile cu explicații și scrisori diferite, o muncă desfășurată în ani și ani… Nu era nimic spontan acolo ci erau, credea ea, tot ceea ce se adunase în ani de zile.

Era tot ceea nu putea fi văzut de către alții- copleșitor de mult, de tandru, de atent, ce fusese pus deoparte și împachetat cu mare grijă și iubire, dar bine ascuns. Cu frica aferentă. O simțea. O știa acolo. Nu de acuma.

N-a deschis pachetele. N-a apucat.”

M am trezit. Era ora prânzului.

Continuă lectura →

În data de 9 noiembrie se sărbătorește Sfântul Nectarie. Știam chestia asta de anul trecut, de când cu mama. Făceam rugăciuni intensive adresate lui – pentru că el, în momentul când a murit, a vindecat un bolnav de pe patul său de moarte- are capacități de vindecare incredibile și în special pentru bolnavii de cancer.

Deloc întâmplător mi-a apărut atunci și un film cu viața sa, pe care l-am urmărit cu sufletul la gură.

Spitalul Sf. Nectarie din Cluj este un spital dedicat în exclusivitate îngrijirilor paliative. Are doar 40 de locuri și se ajunge foarte greu acolo. Atât de greu încât trebuie să moară unul dintre suferinzi ca să prinzi un loc pentru cineva de-al tău.

Experiența cu acest spital pentru mine a fost, de-a dreptul covârșitoare. Din toate punctele de vedere. Odată că a trebuit să ne punem în joc relații, cunoștințe și alte cele ca să facem un loc mamei acolo, în momentul când ea nu era așa de grav.

Dar am sunat și am programat-o. Din timp. Am specificat diagnosticul și gradul gravității. Am făcut chestia asta ca un chirurg cu sânge rece. Primisem vestea de ceva vreme și mi se spusese că nu se mai poate face nimic. Pricepusem. Știam că doar Dumnezeu poate asta, dar mai știam și că dacă ea nu voia, că-n adâncul ei consimțise la plecare, nimic nu avea s-o mai rețină.

Așa că amărâta era programată pentru Sf. Nectarie, încă înainte de operația sinistră. Apoi au urmat tot felul de tergiversări pentru că nu era loc. Voiam să o scot cât mai repede din oribilitatea de spital unde și-a petrecut mai bine de o lună dar nu se putea. Cumnatul meu, cel care vorbise la Sf. Nectarie mi-a spus pe șleau că n-avem cum grăbi pe nimeni să plece ca să încapă mama, că nu poți să ajungi să te gândești la un suferind la modul acesta, să dorești moartea cuiva ca să încapă al tău.

Îmi amintesc și mă doare cumplit. Nu pot exprima durerea asta decât așa, prin scris. Pentru că azi, la hramul spitalului Sf. Nectarie am fost invitați toți aparținătorii celor plecați în ultimul an, pentru o slujbă de parastas cu mitropolitul Ardealului. Nimeni n a vrut să vină dintre ai mei. Am mers singură. Eram acolo o mare de suflete care au pierdut pe cineva printr-o suferință cumplită. Am plâns non stop cu lumânarea în mână. Toți plângeau. Și bărbații. Nimeni care a trecut prin așa ceva nu se ține bățos. N-ai cum.

Apoi mi-am amintit cu o precizie de ceasornic toate momentele cumplite cărora a trebuit să le facem față. Și ziua de 5 decembrie seara, cînd, de obicei pregătim pe șestache pachetele de Moș Nicolae. Aveam și atunci pregătite cadouri, cred. Nu mai îmi amintesc foarte bine acest detaliu nesemnificativ.

Ideea era că cei de la pneumologie făceau sistematic presiuni asupra mea să o ducem pe mama de-acolo că ocupă un loc ( nu mi-au zis o direct, dar eu am priceput clar) iar eu, la rîndul meu, făceam presiuni pe cumnatul meu. Fuseseră zilele libere cu 1 Dec. la pachet, și mi-au atras, foarte drăguți și afabili, atenția după, că vin și alte vacanțe și mama e tot acolo. Nu care cumva să ne prindă vacanța de Crăciun cu mama acolo. Așa se subînțelegea.

Eram efectiv răpusă de neputință. Singura mea speranță rămăsese Cel de Sus. Așa că venind pe drum spre casă m-am rugat fierbinte și am cerut ca singurul cadou pe care să mi-l dea Dumnezeu și Sf. Nicolae al Myrei să fie un loc pentru mama la Sf. Nectarie.

Iubita, ea era din ce în ce mai puțin prezentă pentru noi, se cufundase într-un somn aproape permanent, mai ales după operația care o schingiuise și despre care am mari rezerve că se făcuse cum și când trebuie pe un organism slăbit și deshidratat ca al ei. Imaginea ei cu brațul stîng atrofiat și stîngaci îndoit ca al unui copilaș mă urmărește și acum.

Cred că am adormit cu lacrimi și rugăciuni în seara de Sf. Nicolae. A doua zi la ora 12.00, în ziua de Sf. Nicolae, mă sună chirurgul și-mi spune că mama va pleca la Sf. Nectarie că a obținut el un loc. Îmi primisem cadoul, și am știut să mulțumesc pentru asta.

Dacă am vreo mulțumire interioară este aceea că s-a stins acolo. Avea loc la fereastră și pe lângă spital trece calea ferată. Se auzeau din când în când trenurile ce plecau din Cluj către destinații diverse. Un brad mic pe pervaz. Căldură și la propriu și la figurat.

În data de 7 decembrie când au transferat-o și eu m-am dus să completez acte și să povestesc cu medicul curant am rămas uimită de cum vorbeau cu tine- cu blândețe, cu înțelegere, extrem de într-ajutători, ceva ce nu mai cunoscusem. Și acum mă gândesc cât de important este să tratezi nefericiții de aparținători decent, să nu urli la ei, să nu-i presezi căci ei păstrează tarele ulterioare ale suferinței celui care pleacă.

Pe coridoarele învăluite cu mochete calde, ca într-un hotel provizoriu dar primitor era o liniște incredibilă. Ușile unor saloane erau deschise și puteai vedea trupurile suferinde, mai toate dormind. Un noian de suflete care se pregătesc pentru călătoria finală. M-au rupt. M-au sfâșiat complet pe interior.

Mi-am zis că orice om ar trebui să facă o săptămână, nu mai mult, de practică acolo. Să stea efectiv fără vreo altă acțiune, ca un martor al suferinței. Garantez că te întorci schimbat iar prostiile din cap îți pier în secunda doi după un atare experiment.

Așa încât, când au sunat să ne cheme eu am ales să merg. Eram o mare de aparținători cu lumânări și lacrimi. Și fiecare dintre cei plecați a fost pomenit pe numele său mic. Și mama mea. Maria Margareta. Iubita mea de acolo, departe din lumină. A stat la Sf. Nectarie doar două zile umane. Și chiar și așa mă simt împăcată că a ajuns acolo.

Când plec cu trenul din Cluj, mă uit mereu după spitalul care se vede din tren și-mi imaginez interiorul și oamenii dinăuntru. Am învățat de anul trecut să mă rog cu atenție pentru toți care își află un diagnostic fatal, pentru cei aflați în boală și suferință și pentru cei aflați pe patul de moarte. Nu e nici o abstracțiune aici. Trebuie doar să traversezi pe o stradă din asta și n-ai cum uita.

Când nu mai ai nici un fel de legătură vizibilă cu cineva – la care ai ținut, și poate, încă mai ții- de mult timp, de multe minute scurse și transformate în zile, luni, apoi ani , care cad grei ca niște pietre imense și tăcute de granit…

Viața ți se desfășoară mai stresant, mai plăcut, mai trist, mai vesel, așa cum știe ea să facă. Unele dintre obiceiurile tale se perpetuează, altele dispar, se ivesc unele mai noi. Schimbi ades eternul drum către casă pentru că l-ai auzit mai demult pe Joe Dispenza care ți recomanda chestia asta simplă ca să obișnuiești creierul cu ideea de schimbare, și totuși… unele lucruri nu se schimbă niciodată și simți, mai ales toamna, cum tristețea se strecoară în inimă.

Persoana respectivă se prea poate să nu mai existe, se poate să fi murit. Același creier/minte dublat(ă) de egoul protector te leagănă în multe argumente confortabile care să-ți asigure liniștea pentru a putea executa dansul fiecărei zile, luni, an din viața ta.

Uitarea, sau ceva asemănător ei, crezi că apare și te simți în siguranță. Te regăsești în aceleași mici bucurii personale, te revolți în aceleași situații de neconceput- pentru tine doar.

Nothing really changes.

Cum spunea adesea mama, citându-l pe tatăl meu vitreg:

„Faptul că nu știi nimic e foarte bine. Dacă ar fi murit sau ar fi avut un accident până acum, ai fi aflat! Așa că bucură-te!”

Întotdeauna m-a șocat această consolare.

Da, poate că omul acela e bine cu adevărat, altfel ai fi aflat ceva dramatic sau zguduitor. Deși cinică, sintagma e reală.

Din când în când te gândești și par a fi foarte îndepărtate amintirile legate de acea persoană. Cred că e tot un truc de protecție. Tu ești în zona safe iar totul se află la distanțe kilometrice și nu are cum să te atingă sau să ți facă rău. Nici nu vrei asta.

Cu toate acestea apare, întâmplător o mică mărturie, ce poate părea insignifiantă altora, a existenței acelei persoane dragi. Nimic esențial. Ceva mărunt. Acel mărunt te trimite din nou în zona nebuloasei din care crezuseși că ai plecat. Se-nmulțesc din nou exponențial de ce-urile, cresc anxietățile lăsate la vatră, totul se modifică reverberând ecourile unor suferințe uitate.

De ce nu-mi pot aminti bucuriile? Traseul senin al unor clipe minunate împreună? Pentru că au fost prea puține? Prea calculate? Numărate, în raport cu alte îndeletniciri importante și de nelăsat la o parte? Dar nici nu poți cunoaște cu adevărat condiționările acestei situații, ceva din spatele tău, sinistru ca o umbră grea.

Viața trece. Uite-o! Se duce ca aburul pe lângă tine… Phuuuuu… Acum 13, 12, 11, 10 ani.. eram așa și așa, făceam aia și aia.

Culmea e că nu contează. Chiar contează ACUM.

Unele lucruri nu se schimbă, ca de exemplu iubirea pentru cineva, cu toate traumele lăsate la pachet și resuscitate de un mărunt gest rătăcit pe undeva, nesperat de găsit de către tine, iar altele se schimbă cu adevărat așa cum antrenamentul lui Dispenza ți-a demonstrat.

Plonjezi aparent în frică și tristețe dar e în virtutea unor acelorași obișnuințe, al unui tipar al suferinței pe care îl poți citi acum ușor și te desprinzi.

Da. Cu adevărat te desprinzi.

Afară e o zi frumoasă de toamnă, anotimpul meu preferat, iar acum un an mama era pe moarte.

Dar toamna va continua să existe la fel de frumoasă, indiferent de trauma legată de mama, la fel ca și iubirea. Un fel de anotimp imuabil al ființei.