Arhive lunare: noiembrie 2023

E toamnă și nu-mi pare frumoasă. Altă dată eram îndrăgostită de acest anotimp, iubeam ploaia rece care macerează frunzele ude și le duce încet, încet spre disoluție. Acum nu, pentru că situația s-a schimbat radical. Nu mi se mai pare frumos ca-n anotimpul când natura moare, să se ducă și mama.

Am făcut un soi de alergie la ombilic. Niște puncte roșii care mă mănâncă tare. Am intrat pe pagina de NMG să văd conflictul, deși mi-era clar că e punctul din mine care a fost carnal legat de mama. Conflict de separare, orice formă de alergie. Am știut din prima. Am simțit. Am ales să nu mă mai scarpin cu atâta sârg, să integrez efectiv suferința care picură zilnic ca ploaia asta înceată și rece de toamnă. Va pleca, ne vom separa din lumea materială și ne vom găsi în cea astrală. Am iertat-o pentru tot. Eu am iubit-o mult și o iubesc chiar dacă nu a fost mama pe care mi-aș fi dorit-o ca și copil și mai apoi ca adult. Câteodată eram eu mama și ea copilul.

Fața se modifică zilnic, câteodată e prezentă, câteodată nu. Câteodată strigă: Bebe, Bebe, haide! Eu sunt Bebe. Așa îmi spunea de mică. Îmi amintesc că odată îi eram dragă, cînd mă prindea de mâini și zicea- eu mare fiind, deja, că am mână de copil- probabil că mă iubește dar n-a știut să mi-o arate suficient.

Mi-a zis ceva în 2019, când eram la concert la Tom Jones și așteptam să înceapă. Mă dusesem să iau proseco pentru amândouă să ne delectăm. M-am întors cu paharele, i l-am oferit pe unul din ele, și-n timp ce sorbeam amândouă a zis: ”Bebe, am stat și m-am gândit ce copil bun ești tu, de fapt! ” Am rămas mută și m-am retras tare în mine, cum fac când mă bucur și nu îndrăznesc să cred că mi se-ntîmplă! Era cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am primit-o de la ea. Faptul că mi sesizase natura caldă, devotată, iertătoare.

Sunt perfectă conștientă că mama nu e proastă. Mama e o femeie foarte deșteaptă dar care a disimulat toată viața la greu. Niște mecanisme de apărare și negare construite în ani și traume. Frici multiple și lipsa unui curaj elementar de-a părăsi bărci în care avea să scufunde treptat. Barca cu tata a fost părăsită DOAR când l-a cunoscut pe tatăl meu vitreg. Ea nu a existat ca ființă de sine stătătoare decât în umbra unui bărbat cu statut și bani. Apoi târziu, după ce a plecat și tatăl meu vitreg, în unele clipe recunoștea că nu a fost prea fericită. Iar eu nu înțelegeam și nu înțeleg nici acum de ce nu poți lăsa fucking barca aia????

Nu sunt în situația ei și nu am fost niciodată. Bani prea mulți, ca să pierd averi, nu am avut niciodată și nici mize cretine, care contează zero când ești pe patul de spital. Casa, cu etaj și mansardă, cardurile care s la mine acum, mai întreabă de ele cu masca aia de oxigen pe față? Îmi vine să înjur ca ultimul birjar când mă gândesc!

Uite ce rezultat mișto: un copil la care toți părinții fac cancer: tata, pulmonar, mama pulmonar, Florin, esofagian. What the fuck is going on?

Doamne, da! Noi ne facem alegerile. Și din nefericire, în funcție de acestea, mai bune sau mai rele vine și boala. Fără excepție. Dacă faci ceva contra naturii tale- pentru că nu se face, ce zice lumea, rămân în curul gol- astea s argumentațiile inteligente contra direcției în care sufletul vrea să o ia, ai pizdit-o, sooner or later. It s a matter of time. Tu alegi, nimeni n-o poate face în locul tău. Asta se întâmplă când ne arestăm sufletul.

Eu nu vreau asta. Eu voi alege mereu în direcția în care se înclină micul meu suflet. Mereu. Mereu. Mereu. Poate asta să însemne libertate. Nu știu.

Au scos-o de pe terapie intensivă. Atașat de ea tot felul de tuburi de dren. Nu zâmbește deloc deși e perfect lucidă. Mi se pare normal. Trebuie că e nasol să știi, dacă măcar conștientizează asta- că ți-ai făcut cu mâna ta. Noi suntem galeria de îmbărbătare. Azi am reușit să-i dau vreo șase sau șapte linguri de gulie umplută cu carne pasirată. Decât nimic, e totuși ceva. Eu aș vrea să stau singură să mă gîndesc în clipele astea. Probabil că și ea. Nu rezistă mult și vrea să doarmă. Angela- infirmiera înger- mi-a spus că a auzit-o rugându-se pe când era încă la terapie intensivă și că a impresionat o foarte tare. Cred.

Eu m-am întărit atât în ceea ce simt cât și fizic, sunt mai întremată, antrenată, pregătită. Nu știm ce va fi. Totul e la voia lui Dumnezeu. O are pe Angela acolo și stă în salonul 17. 17 e numărul meu, sper să fie cu noroc, cât de cât- nu-mi fac iluzii prea mari, doar să nu fie chinuită, atât cât se poate.

Elementul central al zilei, de câtva timp deja, este mersul la spital. Totul se învârte în jurul a ce să-i mai duc mamei, ce să-i mai fac să fie bine.

În funcție de alternările sau alterările stării ei de sănătate, mood-urile cotidiene ale mele și ale fiicei mele se bazează pe calmante, mai multe sau mai puține în funcție de situație, pe Ho’oponopono, pe rugăciuni și meditații. Nimeni nu mai are pretenții absurde de la această boală devastatoare și ascunsă care a măcinat-o de ani buni. Eu cred în miracole, totuși și-n Dumnezeu.

Iar El crede în mine. Am văzut. Am parte de sincronicități uluitoare și de îngeri pe lângă mine. Doamna în roșu, solidă, infirmieră la secția III (la care mama fusese internată, înainte de operația sinistră care a deteriorat-o inimaginabil) cu o față bonomă și un vibe incredibil. În mintea ei, efectiv, nu intră că mama nu se va face bine. Case closed. Mama se va face bine. Pe mine mă uimește și bucură energia ei vindecătoare. Mama i-a zis că vorbește ca fiică-sa, ca mine, adică. Mi-ar plăcea să fiu un înger trimis pe pământ cum e ea. O suspectez. E din altă lume complet.

Azi o întâlnesc la chirurgie toracică la terapie intensivă. Locul ei nu e pe acolo. Se îndreaptă către mine vajnică și-mi spune:

-Trebuie s-o facem pe mama să mănânce, să se pună pe picioare! Eu zâmbind îi spun că are dreptate și că mă voi strădui. Reușesc puțin de tot, mănâncă cât o vrăbiuță, și apoi ies să las favorita- fie-mea, să intre.

Nu avem voie două persoane odată. Stau pe holuri, le cunosc bine, știu cum bate lumina de neon și face umbre, aparatele două la număr, complicate și mari, din fața scaunelor pe care aștept și mă întreb căror suferințe le vor servi. Impersonal- alb, plastic, culori pale, linoleum cu picuri albastru, gălbui, curat, spital, clișee imaginare cu familii care așteaptă pe holuri, scene luate din filme, cu doctorul sau doctorița care vin și explică- da, până la punctul când le trăiești tu și ai sentimentul unei realități paralele care se insinuează cumva bizar în realitatea ta, atât de previzibilă până într-un punct de cotitură.

Pe infirmieră o cheamă Angela. O strigă colega ei mai mică de înălțime, la fel de generoasă ca și ea. Eu cred că ea este ajutorul de înger. Am crezut că nu aud bine.

Mama bea doar apă de Lourdes și mâine vine apa cu aur și argint. Nu are dureri. Ce bine, Doamne, mulțumesc! E și foarte frumoasă cu fața ei perfectă. Ce ciudată boală și asta, te roade pe dinăuntru și pe dinafară, câteodată, nu se vede nimic.

De când iau calmante nu mi se mai înnoadă stomacul. De cînd mă rog și meditez zilnic, m-am liniștit.

Ieri, am plecat plângând de la spital pentru că i-am văzut disperarea și lacrimile, și poate frica nespusă în ochi. Nu pot ajuta. Pot doar să mă rog. Am mers pe jos, un obicei al meu când sufăr, până am simțit că mă lasă membrele, era rece și soare.

Am trecut prin parc. Soarele ițit printre copaci, poleia cărarea și aurea frunzele. Păreau de bronz ca-n povestea aia cu fetele care dansau nopțile pe ascuns și-și stricau pantofii. Îmi bătea în ochi. În fața mea oamenii erau mici și negri și vedeam doar o cărare întunecată, la capătul căreia era o lumină imensă. Dumnezeu era acolo, cu mine și-mi vorbea tainic liniștindu-mă! Am simțit cum mă cuprinde pacea.

Soțul meu mă sfătuise, înainte cu vreo câteva clipe, la telefon, să intru într-o biserică. Eram recalcitrantă pentru că nu cred în formate neapărat, dar totuși mi-am zis că poate mi-ar face bine. Este o biserică la capătul parcului, cum vii pe linia de tramvai, în care nu am intrat niciodată. Am intrat acum. Scria că de la ora 18 este vecernia și Taina Sf. Maslu. Ca să vezi!? Sfântul Maslu nu se face oricând, sunt rare momentele și bisericile în care se face.

O muzică liniștitoare și căldură. Liniște. Dumnezeu mă ia în brațe și atunci încep să plâng în hohote. Era bine să pot scoate afară toată durerea. Se aud mici foșnituri în spate, deși inițial nu părea să fie nimeni. Omul cu lumânările e acolo. Mă îndrept către el și plângând îl întreb dacă pot plăti pentru mama s-o pomenească la maslu. El îmi arată unde să scriu și ce. Să specific că-i bolnavă, să-i scriu prenumele așa cum ne știe Dumnezeu pe toți, pe fiecare după numele lui mic. Vede că sufăr și e foarte gentil. Îmi spune că preotul care va sluji este din Bistrița. Rămân uimită de coincidență, o dată mai mult și îi spun că și mama e din Bistrița.

Un pic de fericire trece pe lângă mine și realizez pe deplin că suntem protejate. Azi mama era stabilizată fără noradrenalină.

Viața e un fir de aur, pe care nu știm să-l prețuim cum trebuie și se poate frânge foarte ușor, când nici nu te aștepți.