Elementul central al zilei, de câtva timp deja, este mersul la spital. Totul se învârte în jurul a ce să-i mai duc mamei, ce să-i mai fac să fie bine.
În funcție de alternările sau alterările stării ei de sănătate, mood-urile cotidiene ale mele și ale fiicei mele se bazează pe calmante, mai multe sau mai puține în funcție de situație, pe Ho’oponopono, pe rugăciuni și meditații. Nimeni nu mai are pretenții absurde de la această boală devastatoare și ascunsă care a măcinat-o de ani buni. Eu cred în miracole, totuși și-n Dumnezeu.
Iar El crede în mine. Am văzut. Am parte de sincronicități uluitoare și de îngeri pe lângă mine. Doamna în roșu, solidă, infirmieră la secția III (la care mama fusese internată, înainte de operația sinistră care a deteriorat-o inimaginabil) cu o față bonomă și un vibe incredibil. În mintea ei, efectiv, nu intră că mama nu se va face bine. Case closed. Mama se va face bine. Pe mine mă uimește și bucură energia ei vindecătoare. Mama i-a zis că vorbește ca fiică-sa, ca mine, adică. Mi-ar plăcea să fiu un înger trimis pe pământ cum e ea. O suspectez. E din altă lume complet.
Azi o întâlnesc la chirurgie toracică la terapie intensivă. Locul ei nu e pe acolo. Se îndreaptă către mine vajnică și-mi spune:
-Trebuie s-o facem pe mama să mănânce, să se pună pe picioare! Eu zâmbind îi spun că are dreptate și că mă voi strădui. Reușesc puțin de tot, mănâncă cât o vrăbiuță, și apoi ies să las favorita- fie-mea, să intre.
Nu avem voie două persoane odată. Stau pe holuri, le cunosc bine, știu cum bate lumina de neon și face umbre, aparatele două la număr, complicate și mari, din fața scaunelor pe care aștept și mă întreb căror suferințe le vor servi. Impersonal- alb, plastic, culori pale, linoleum cu picuri albastru, gălbui, curat, spital, clișee imaginare cu familii care așteaptă pe holuri, scene luate din filme, cu doctorul sau doctorița care vin și explică- da, până la punctul când le trăiești tu și ai sentimentul unei realități paralele care se insinuează cumva bizar în realitatea ta, atât de previzibilă până într-un punct de cotitură.
Pe infirmieră o cheamă Angela. O strigă colega ei mai mică de înălțime, la fel de generoasă ca și ea. Eu cred că ea este ajutorul de înger. Am crezut că nu aud bine.
Mama bea doar apă de Lourdes și mâine vine apa cu aur și argint. Nu are dureri. Ce bine, Doamne, mulțumesc! E și foarte frumoasă cu fața ei perfectă. Ce ciudată boală și asta, te roade pe dinăuntru și pe dinafară, câteodată, nu se vede nimic.
De când iau calmante nu mi se mai înnoadă stomacul. De cînd mă rog și meditez zilnic, m-am liniștit.
Ieri, am plecat plângând de la spital pentru că i-am văzut disperarea și lacrimile, și poate frica nespusă în ochi. Nu pot ajuta. Pot doar să mă rog. Am mers pe jos, un obicei al meu când sufăr, până am simțit că mă lasă membrele, era rece și soare.
Am trecut prin parc. Soarele ițit printre copaci, poleia cărarea și aurea frunzele. Păreau de bronz ca-n povestea aia cu fetele care dansau nopțile pe ascuns și-și stricau pantofii. Îmi bătea în ochi. În fața mea oamenii erau mici și negri și vedeam doar o cărare întunecată, la capătul căreia era o lumină imensă. Dumnezeu era acolo, cu mine și-mi vorbea tainic liniștindu-mă! Am simțit cum mă cuprinde pacea.
Soțul meu mă sfătuise, înainte cu vreo câteva clipe, la telefon, să intru într-o biserică. Eram recalcitrantă pentru că nu cred în formate neapărat, dar totuși mi-am zis că poate mi-ar face bine. Este o biserică la capătul parcului, cum vii pe linia de tramvai, în care nu am intrat niciodată. Am intrat acum. Scria că de la ora 18 este vecernia și Taina Sf. Maslu. Ca să vezi!? Sfântul Maslu nu se face oricând, sunt rare momentele și bisericile în care se face.
O muzică liniștitoare și căldură. Liniște. Dumnezeu mă ia în brațe și atunci încep să plâng în hohote. Era bine să pot scoate afară toată durerea. Se aud mici foșnituri în spate, deși inițial nu părea să fie nimeni. Omul cu lumânările e acolo. Mă îndrept către el și plângând îl întreb dacă pot plăti pentru mama s-o pomenească la maslu. El îmi arată unde să scriu și ce. Să specific că-i bolnavă, să-i scriu prenumele așa cum ne știe Dumnezeu pe toți, pe fiecare după numele lui mic. Vede că sufăr și e foarte gentil. Îmi spune că preotul care va sluji este din Bistrița. Rămân uimită de coincidență, o dată mai mult și îi spun că și mama e din Bistrița.
Un pic de fericire trece pe lângă mine și realizez pe deplin că suntem protejate. Azi mama era stabilizată fără noradrenalină.
Viața e un fir de aur, pe care nu știm să-l prețuim cum trebuie și se poate frânge foarte ușor, când nici nu te aștepți.
semnepesuflet 