Bebe

E toamnă și nu-mi pare frumoasă. Altă dată eram îndrăgostită de acest anotimp, iubeam ploaia rece care macerează frunzele ude și le duce încet, încet spre disoluție. Acum nu, pentru că situația s-a schimbat radical. Nu mi se mai pare frumos ca-n anotimpul când natura moare, să se ducă și mama.

Am făcut un soi de alergie la ombilic. Niște puncte roșii care mă mănâncă tare. Am intrat pe pagina de NMG să văd conflictul, deși mi-era clar că e punctul din mine care a fost carnal legat de mama. Conflict de separare, orice formă de alergie. Am știut din prima. Am simțit. Am ales să nu mă mai scarpin cu atâta sârg, să integrez efectiv suferința care picură zilnic ca ploaia asta înceată și rece de toamnă. Va pleca, ne vom separa din lumea materială și ne vom găsi în cea astrală. Am iertat-o pentru tot. Eu am iubit-o mult și o iubesc chiar dacă nu a fost mama pe care mi-aș fi dorit-o ca și copil și mai apoi ca adult. Câteodată eram eu mama și ea copilul.

Fața se modifică zilnic, câteodată e prezentă, câteodată nu. Câteodată strigă: Bebe, Bebe, haide! Eu sunt Bebe. Așa îmi spunea de mică. Îmi amintesc că odată îi eram dragă, cînd mă prindea de mâini și zicea- eu mare fiind, deja, că am mână de copil- probabil că mă iubește dar n-a știut să mi-o arate suficient.

Mi-a zis ceva în 2019, când eram la concert la Tom Jones și așteptam să înceapă. Mă dusesem să iau proseco pentru amândouă să ne delectăm. M-am întors cu paharele, i l-am oferit pe unul din ele, și-n timp ce sorbeam amândouă a zis: ”Bebe, am stat și m-am gândit ce copil bun ești tu, de fapt! ” Am rămas mută și m-am retras tare în mine, cum fac când mă bucur și nu îndrăznesc să cred că mi se-ntîmplă! Era cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am primit-o de la ea. Faptul că mi sesizase natura caldă, devotată, iertătoare.

Sunt perfectă conștientă că mama nu e proastă. Mama e o femeie foarte deșteaptă dar care a disimulat toată viața la greu. Niște mecanisme de apărare și negare construite în ani și traume. Frici multiple și lipsa unui curaj elementar de-a părăsi bărci în care avea să scufunde treptat. Barca cu tata a fost părăsită DOAR când l-a cunoscut pe tatăl meu vitreg. Ea nu a existat ca ființă de sine stătătoare decât în umbra unui bărbat cu statut și bani. Apoi târziu, după ce a plecat și tatăl meu vitreg, în unele clipe recunoștea că nu a fost prea fericită. Iar eu nu înțelegeam și nu înțeleg nici acum de ce nu poți lăsa fucking barca aia????

Nu sunt în situația ei și nu am fost niciodată. Bani prea mulți, ca să pierd averi, nu am avut niciodată și nici mize cretine, care contează zero când ești pe patul de spital. Casa, cu etaj și mansardă, cardurile care s la mine acum, mai întreabă de ele cu masca aia de oxigen pe față? Îmi vine să înjur ca ultimul birjar când mă gândesc!

Uite ce rezultat mișto: un copil la care toți părinții fac cancer: tata, pulmonar, mama pulmonar, Florin, esofagian. What the fuck is going on?

autor: Jean Charles de Castelbajac

Doamne, da! Noi ne facem alegerile. Și din nefericire, în funcție de acestea, mai bune sau mai rele vine și boala. Fără excepție. Dacă faci ceva contra naturii tale- pentru că nu se face, ce zice lumea, rămân în curul gol- astea s argumentațiile inteligente contra direcției în care sufletul vrea să o ia, ai pizdit-o, sooner or later. It s a matter of time. Tu alegi, nimeni n-o poate face în locul tău. Asta se întâmplă când ne arestăm sufletul.

Eu nu vreau asta. Eu voi alege mereu în direcția în care se înclină micul meu suflet. Mereu. Mereu. Mereu. Poate asta să însemne libertate. Nu știu.

Au scos-o de pe terapie intensivă. Atașat de ea tot felul de tuburi de dren. Nu zâmbește deloc deși e perfect lucidă. Mi se pare normal. Trebuie că e nasol să știi, dacă măcar conștientizează asta- că ți-ai făcut cu mâna ta. Noi suntem galeria de îmbărbătare. Azi am reușit să-i dau vreo șase sau șapte linguri de gulie umplută cu carne pasirată. Decât nimic, e totuși ceva. Eu aș vrea să stau singură să mă gîndesc în clipele astea. Probabil că și ea. Nu rezistă mult și vrea să doarmă. Angela- infirmiera înger- mi-a spus că a auzit-o rugându-se pe când era încă la terapie intensivă și că a impresionat o foarte tare. Cred.

Eu m-am întărit atât în ceea ce simt cât și fizic, sunt mai întremată, antrenată, pregătită. Nu știm ce va fi. Totul e la voia lui Dumnezeu. O are pe Angela acolo și stă în salonul 17. 17 e numărul meu, sper să fie cu noroc, cât de cât- nu-mi fac iluzii prea mari, doar să nu fie chinuită, atât cât se poate.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un comentariu