Arhive lunare: februarie 2024

Pe finalul zilei m-am simțit tare tristă. Am ascultat muzică italiană mergînd spre prietena mea, ca să o stilizez pentru un carnaval.

Inițial mi-era bine și m-am înveselit pentru că era soare și frumos și muzica suna plăcut în urechile mele. M-a făcut să mă gândesc la tine, la noi, însă cu conștientizarea perfectă a statusului actual, fără nici o așteptare și în echilibru. Cum e mai bine, deci, dar câștigat cu trudă, în timp.

Apoi venind spre casă, mi-am continuat playlist-ul început, venind agale pe jos, prin Andrei Mureșanu. Mintea, fără să vrea, compară situațiile și asta m-a făcut să-mi amintesc de un moment din vară, când am coborât, tot așa, încet venind dinspre Grand Hotel Italia unde ajutasem la îmbrăcarea unei mirese.

Era iunie, soare și cald și nimeni nu era bolnav. Mama era bine și veselă cum era de obicei. Acest gând a fost suficient să mă destabilizeze complet, până la punctul în care m-au năpădit, la propriu, toate amintirile cu ea. Dintr-odată mi s-a făcut un dor nebun de ea și fiece moment, chiar din copilărie mi-a revenit în minte cu o acuratețe ieșită din comun și dureroasă deopotrivă.

Eu mi-o amintesc pe ea, puternică și zâmbitoare. O forță,efectiv. N-am prea înțeles nici acum ce s-a întâmplat cu ceea ce percepeam atunci, poate distorsionat, ca fiind o forță.

Nu era distorsionat. Era o forță. Dar s-a pierdut pe cale, cum se zice, din multele motive obscure, ascunse de ea față de noi și față de ea însăși. S-a știut amăgi ca nimeni altcineva, de frică sau cu frica de-a trăi și altceva decât îi era familiar, cunoscut.

Mama pe care mi-o amintesc ca și copil, era sexy, lustruită și cochetă. Mirosea bine- o combinație de parfum amestecată cu tutun, pentru că fuma demult, fir-ar ele de țigări să fie! Avea părul lung până la umeri, ușor buclat, purta fuste până la genunchi, ușor evazate, cum se purta în anii 70, când eram eu copil, pantofi de lac cu baretă și toc și bluze pe corp, mulate. Avea multe inele pe degete- chiar și acum înainte de a muri- i le-am lăsat până în ultimul moment- iar mâinile sale erau frumos manichiurate cu lac roșu puternic. Mi se părea epitomul feminității însăși și o divinizam din două motive: primul că o vedeam rar, ei stând la Cluj, iar cel de-al doilea, pentru că era diferită de bunica și alura ei întreagă respira modernism și tinerețe, chestie pentru care aveam feeling de mică.

Mama reprezenta o poartă încă nedeschisă către o lume nouă, necunoscută mie, dar pe care o intuiam perfect.

Apoi, pe măsură ce m-am apropiat de lumea asta, misterul a început să pălească în timp ce eu creșteam și sesizam diferitele lucruri inevitabile atunci când locuiești împreună cu cineva- diferendele dintre ai mei, tristețile ei, jurnalul în care scria și consider acum că se văieta, cum poate ar considera și fie-mea după ce le va citi întâmplător pe ale mele, după ce nu voi mai fi.

Foarte relativ. Diferența majoră dintre modurile noastre de a gândi despre relațiile sentimentale, lucruri puse pe tapet de-atâtea ori în ultima perioadă. Esențe diferite cu temperamente diferite. Mă bucur că i-am spus atunci, când încă era bine și conștientă, că îmi pare rău, că abia târziu de tot, am priceput că pentru ea era esențial, mai înainte de orice, să fie într-o relație de cuplu. De aici dependența de bărbații din viața ei, autentici sau falși, imaginea distorsionată despre ceea ce este o relație de iubire.

Pentru că tata- mi-a zis ea- i-a spus odată, când încă erau împreună că citește prea mult și-și populează imaginarul cu romantisme luate din romane. Râdea când mi-a spus asta, dar a recunoscut că așa era.

Iubirea ideală plină de romantism și pasiune, unde nu există trădări sau minciună, înșelări adulterine sau părăsiri nejustificate era modelul ei. Nici nu e de mirare că putea s-o ducă de nas oricine i-ar fi spus cuvinte și declarații frumoase. Mama era un personaj, într-adevăr, și s-ar putea ca odată să scriu despre ea, mai mult, să-i atribui un rol dincolo de viața asta imediată dacă mă vor ține bateriile.

Era o idealistă. Ceva dispărut cam demultișor. Mama- un leu ca cel din Vrăjitorul din Oz. Odată i-am zis asta, relativ recent, a oftat și a zis că da, se recunoaște. Îmi lipsește. Tare. Lumea cu ea, nu va mai exista niciodată așa cum o știam.