Arhive lunare: martie 2024

Am avut în decursul nopții trecute două vise suficient de ciudate. Trebuie să le scriu ca să mă pot gândi la ce înseamnă ele și să nu le uit.

Primul era că m-am căsătorit cu un negru. Îmi pare rau dar nu pot spune afro american că mi se pare stupid. Era ceva ciudat acolo. Ajunsesem undeva departe și mă mai căsătoream o dată. Asta mă făcea bigamă. Aveam vagi procese de conștiință dar dată fiind distanța dintre cel existent alb și cel nou, negru parcă nu părea așa grav. Nu am făcut-o din convingere. Cumva tipul ăla voia și eu nu știu de ce am cedat. Mă iubea, era evident. Nu mai știu dacă era frumos sau urît, știu doar că era înalt, generos și ciocolatiu. La un moment dat a existat și ceva eveniment cu valoare etnică, cu imprimeuri colorate și femei care lucrau ceva pe acolo dar contextul este încețoșat.

Apoi a trebuit să plecăm undeva- nu stăteam împreună ci era, parcă, un tren și stăteam în compartimente diferite. El trecea destul de des pe lângă mine și mă mângâia pe braț. Era ca și cum nu ar fi trebuit ca restul să știe despre noi. Ciudat. Starea mea nu era una de veselie sau de încântare, ci dimpotrivă de anxietate. Cum naiba mă măritasem cu ăsta și de ce? Ce o să se întîmple dacă se va afla? Eram bigamă și asta era suficient să nu-mi placă. Dar nu eram nici îndrăgostită ca să justific corespunzător o atare acțiune.

Citesc în Dream Mood Dictionary acum de dimineață că a te căsători înseamnă angajament, armonie sau tranziție, și că treci printr-o fază de dezvoltare importantă a vieții tale. Poate fi și că reunifici aspectele masculine cu cele feminine, aparent opuse, contradictorii și problematice- mda, eu albă, ăla negru- să zicem!

Dar la semnificația bigamiei spune că trec printr-o perioadă dificilă în a cîntări opțiunile și a decide între două alegeri. Pe de altă parte faptul că m-am căsătorit mai degrabă pentru el, deci că m-aș fi sacrificat ca să fie el fericit indică faptul că fac chestia asta într-un tip de relație, că joc rolul unui protector și că am grijă să feresc sufletele de a fi rănite. Pare corect. Că stau să meditez așa e. În viața reală așa s-a întîmplat.

Mă uit apoi la ce înseamnă să visezi un afro-american. Nici mai mult nici mai puțin decât propriile rădăcini și moștenirea, indicându-ți să cauți și să-ți descoperi sufletul, iar în mod alternativ poate fi și nevoia de a fi mai creativ și expresiv.

Nu sunt prea expresivă, lately e adevărat.

Ăsta a fost primul.

Cel de-al doilea era și mai bizar dacă pot spune așa.

Eu montam un spectacol, cumva de păpuși, ca acelea din vechile târguri cu teatre ambulante.

Doar că aici eram acasă, la teatru și erau prezente toate „somitățile” cu fițe pe care le cunosc în the real life. Cumva, scena era ca un fel de tub, la capătul căreia se întâmpla acțiunea cu păpușa- era doar una. Păpușa era integral opera mea și tot mise en place-ul de altfel. Tubul era amplasat cumva în spațiul lateral, nu al scenei ci al stalului și lumea era într-un du-te vino constant.

Eram din nou anxioasă pentru că se pierduseră ceva elemente din decor și chiar dintre accesoriile păpușii de-a lungul actelor ce trebuiau jucate. Nu știu cine era păpușarul. Nu a apărut deloc și faptul că nu aveam toate elementele și că nu păreau să se închege lucrurile așa cum mi le-am imaginat, cu lumea acolo așteptând, mă făcea nevrotică.

Încercam, cumva compulsiv să recompun scenele cu ceea ce aveam la îndemână zicându-mi că restul oricum nu știau ce avusesem eu în cap și că mă voi descurca cumva. Mi-era groază că o să mă fac de minune.

Și-acum traducerea tot din Dream Mood Dictionary: păpușa semnifică capacitatea sau non capacitatea ta de control- era ceva ce eu creasem- în concluzie eu mi-am creat propria stare de inerție, cu atît mai mult cu cât nu era nici un păpușar.

Pe parcurs am pierdut din elementele de construcție- ele fiind ceea ce conturau personalitatea păpușii așa cum doream eu să fie percepută – lucru stresant în spațiul plin al teatrului- care semnifică partea de socializing și de gratification prin spectacol- bref eu cred că mi-am creat o păpusă care să se dea în spectacol așa cum mi-am imaginat eu că trebuie să o facă, să exprime anumite lucruri ca să dea bine și dintr-un motiv necunoscut elementele care urmau să o redea fix așa cum mi-am imaginat-o eu ochilor exteriori s-au pierdut.

Acum era nevoie să operez doar cu ceea ce rămăsese ca să nu mă fac de cacao în fața lumii. Deci, de fapt, ceea ce încercasem eu să controlez se dusese pe pustii și acum trebuia să mă descurc cum pot. Iar ca și colac peste pupăză totul se petrecea, sau trebuie să se petreacă într-un tunel, sau tub. Păpușa avea să iasă să performeze în capătul tubului către scenă, despuiată de toate accesoriile gândite de regizorul și creatorul care eram eu!

Fată, ai la ce te gândi!!! Două vise grele dintr-o lovitură!

Cum zic ăștia pe Fb: Paște fericit prietenilor catolici!

Întotdeauna când plec undeva, chiar dacă nu departe de casă, îmi place să am locul meu. Nu mai stau la prieteni, nu pentru că nu aș ține la ei, sau nu le-aș aprecia efortul, dar de fiecare dată când am ales să le fac lor pe plac și nu mie, n-a ieșit bine.

Într-un fel e și firesc, dacă te piși contra intuiției ca să nu-i superi pe alții.

Și din păcate, nu mi-am ascultat intuiția taman când era necesar să o fi făcut. Într-un anume moment, dintr-un anumit început de iunie. Tot ca să nu supăr. Tot împotriva a ceea ce simțeam. Atunci am încasat-o big time.

Îmi place să am locul meu și să-mi creez mica dezordine care va face locul să pară familiar, să-l personalizeze. Sunt o ființă în egală măsură dezordonată dar și ordonată.

Modul cum așezi lucrurile sau cum preferi să le arunci crează un fel de alchimie proprie doar ție și personalizează orice spațiu impersonal. Cred că de aceea nu pot dormi la prieteni, când mai merg în deplasările mele. Nu pot fi eu. Este esențial pentru mine să fiu naturală. să am spațiul personal, să-mi desfășor ritualurile dimineții în calm și pace.

Cartea mea, cana de cafea, ghergheful de brodat, laptopul, demachiante și alte cosmeticale, toate stau ca niște păzitori de nădejde pe marginile unui pat mare, în mijlocul căruia mă lăbărțez atât cât se poate.

Mi-am schimbat complet ritmul vieții de când cu mama și problemele mele trecute de sănătate. Dorm la ore civilizate, de aceea diminețile mele se petrec devreme și constat că asta îmi place.

Am schimbat. Uite, că s-a putut. O modificare existențială de care nimeni din jurul meu nu mă credea capabilă. Nu mai pot să îmi imaginez cum stăteam nopțile târziu trează să lucrez. Poți schimba orice dacă vrei.

Azi vine primăvara oficial. Ieșirea din iarnă, din durere, dintr-un trecut apăsător se petrece și o simt pe deplin. Parcă am dat jos o povară înfiorător de grea. Când am ajuns la București, pentru a treia oară, deja anul acesta, mă aștepta o imensă magnolie înflorită la capăt de oraș unde m-a lăsat bla bla car-ul. Era ca o urare de bun venit și mi-a bucurat sufletul aproape copilărește.

Mă bucur copilărește, de fapt, de orice. Fiecare lucru, obiect, plantă, fenomen, situație este un motiv de bucurie, dacă alegi să te minunezi de faptul că trăiești încă, că exiști, că te miști, că respiri, că-ți merge mintea. Am realizat prin prisma trecutului că nu mi se cuvine nimic. De aceea sunt recunoscătoare pentru fiece bucurie care-mi intersectează calea.

Aș minți să spun că nu am îndoieli sau diverse frustrări. Am, dar aleg să le așez undeva deoparte. Din când în când ele ies la suprafață și atunci sunt supărată, sau după caz furioasă. Nu este senin mereu. Dar predominanța, pe care am ales-o eu, în deplină conștiență, este aceea a bucuriei vieții.

Și azi asta se întâmplă cu adevărat. E primul sentiment al acestei primăveri din viața mea, de eliberare, de descătușare a tristeții, a poverii, nu doar din cauza plecării mamei care a fost apogeul tuturor tristeților, ci din tot și toate.

Aseară eram într-o vizită la una dintre prietenele mele de suflet. Era o seară a confesiunii ei. A ales să se desprindă voluntar dintr-o relație cu un bărbat pe care îl iubea și îl iubește și acum. Eu mersesem cu laptopul să i fac ceva analize astrale. Poate-mi schimb profesia- mă joc cu diverse gânduri!

M-a durut durerea ei foarte tare și mi-am retrăit pe tăcute propria poveste. Cumva, cu un an jumătate în spate eram și eu cea care o împinsese să trăiască acea poveste de dragoste de care știam, cu precizie, că avea nevoie sufletul ei. Acum alesese să plece pentru că situația era asemănătoare aproape unu la unu cu a mea. Doar că durase mai puțin. Ea se iubește mai mult pe sine decât am făcut-o eu, deși declam contrariul.

Asta e. Am întrebat-o dacă nu ar fi vrut să trăiască ceea ce a trăit și a zis că nu. Despre asta e vorba: ți se dau niște situații de viață în care tu poți alege, fie nu te scufunzi în ele și pierzi, fie te scufunzi în ele și tot pierzi. Diferența în cel de-al doilea caz, este că vei fi cumva îmbogățit, iar după ce durerea își va fi găsit culcușul vei constata nu fără oarecare surprindere că tot ce s-a petrecut te-a făcut diferit, te-a recreat într-un fel ce nu-l credeai posibil.

Dar acest fapt se petrece doar dacă trăiești mai mult în inimă. Dacă iei totul din perspectiva rațiunii te poți simți folosit, abuzat, mințit sau păcălit. Depinde totul de cheia în care alegi să-ți citești trecutul.

Iar cheia este, cel mai adesea, cea a iubirii. Pe care o împingem, o înghesuim într-un cotlon sau o înnăbușim cu pretexte raționalizante.

Sunt liniștită, iar acesta e un mare câștig pentru sufletul meu. Poate să calce primăvara peste mine. Cu toate florile sale!