Am ales ca anul acesta de ziua mea să plec la Paris. Singură cuc. Îmi doream de mult să ajung acolo să mai văd muzee și expoziții și deși, inițial am zis că merg la Getaria să văd muzeul Balenciaga, era foarte complicat cu avioanele și distanțele și cheltuielile erau pe măsură.
Așa că brusc m -am decis să plec la Paris. Puțin am emoții, că programul minții mele cu „n-o să mă descurc” funcționează la marele fix, încă chiar și după experiența de acum ceva vreme a primei plecări pe un alt continent, singură contrar a ceea ce crezusem inițial.
Na, n-am pățit mare lucru nici atunci și cred că nici acum n-o să fie nimic nasol. Ar fi trebuit însă, să-mi dea de gândit faza cu frica de a călători departe și-n altă parte- era un semn pentru anxietățile mele ocultate sub aparența de curaj și îndrăzneală. un mecanism de apărare bine aranjat de egoul meu protector.
Iată, 12 ani mai târziu refac un alt traseu, singură-pentru că așa mi-am dorit și aștept cu nerăbdare acest drum.
Multe dintre visele mele recurente sunt legate de locuri necunoscute în care, deși la prima vedere totul pare să meargă și eu știu perfect traseele, ceva se întâmplă și mă rătăcesc. Calea ce părea simplă devine complicată și deși sunt perfect conștientă în vis că știu să mă întorc unde stau, sau unde am o întîlnire, de fapt drumul se schimbă, locurile nu mai seamănă cu ce știam și plonjez perfect în necunoscut.
Acum o încerc for real!
Tu cu tine. Te iei și te duci după urma caldă a sufletului tău iubitor. Mi-am întrebat cam acum o lună sufletul ce vrea de ziua lui- nu mese cu prieteni, nu chefuri, nu aruncat de bani pentru alții a opinat el. Ceva care să-l rotunjească frumos și să-i exalte trăirea.
Plecăăăăăăăăăăăăăm! Eu cu mine însămi, cu tot bagajul de frici și nesiguranțe, de programe nocive încă active, de complexe dar și cu părțile curioase, îndrăznețe, care vor să cerceteze necunoscutul- forma probabilă a unei morți viitoare.
Tot ăsta, un pachet, vulnerabil, fragil dar și puternic- umbre și lumini, alcătuirea imperfectă a ființei ce-mi poartă numele meu știut de Dumnezeu- așa cum am citit undeva că Dumnezeu ne știe pe fiecare pe numele mic.
Îmi vine să plâng prostește de de toate, de bucurie, de emoție, de frică, de surescitare, de încântare. Sunt un copil mare necrescut ca aluatul nedospit pentru cozonacul de Paște care vine imediat.
O să fie bine. Suntem doar noi și tu știi că proiecțiile minții tale sunt cel mai adesea exagerate și, niciodată nu ți s-a întâmplat nimic îngrozitor contrar expectanțelor tale.
Lumea e și o carte din tarot. Înseamnă sfârșitul unui ciclu. Finalizarea unei etape. Începerea a altceva. Un mod de a te cunoaște, poate diferit față de toate prostiile băgate -n cap de alții.
O fi devreme, o fi târziu?
Cât mai am suflu în mine cred că e foarte bine.
semnepesuflet 