Am dus cenușa mamei în Grecia. Ne-a pus să-i promitem că o vom arunca de pe muntele Athos. Asta nu s-a putut, dar am aruncat-o de vis-a-vis de Athos.
Am găsit un loc ascuns de privirile tuturor-niște stânci organizate sub forma unei unei pâlnii în interiorul căreia puteai ajunge printr-o cărare cu urcuș relativ ușor. A fost ceva incredibil cum am găsit locul, brusc și neașteptat lângă o plajă plină de lume. Cumva, nimeni nu era prea curios să cerceteze stâncile.
În interior erau niște formațiuni ce semănau cu niște aripi de îngeri. Am rămas perplexă. Parcă era, acolo, așteptată, ultima rămășiță a ei. Radu a desfăcut urna sigilată în decembrie. Cenușa mamei semăna izbitor cu nisipul din acea zonă. Era ca și cum s-ar fi reîntors într-un loc din care plecase. Nu aveam lumânări dar Radu a venit cu ideea să facem una dintr-un con de brad cu rășină, fapt pentru care fie-mea a adunat cu perseverență înainte de moment rășină de pe copacii întîlniți pe drum plus conuri.
Am aprins lumânarea naturală. Natura era covârșitor de frumoasă și senină. Nici un nor pe cer. Radu i-a dat drumul în două etape. Una acolo mai sus, unde stăteam și noi, iar pulberea devenise aurie în bătaia razelor de soare. Urmând vântul ascendent s-a dus și ea undeva sus, fără vreo direcție anume. Apoi Radu a coborît ajungând până aproape de un ochi de mare verzuie ce se lovea cu putere de stânci. A scuturat urna, cu o grimasă amară, iar cenușa a căzut o parte lângă tălpile lui, iar alte, multe părți s-au dus fiecare pe alte drumuri necunoscute cum sunt și cărările ce ne poartă cât suntem vii.
A rămas acolo jos, tăcut, uitându-se la apă și ștergându-și ochii cu mâneca de la cămașă. Noi, fetele stăteam liniștite mai sus, privind și plângând pe tăcute și noi, ieșirea definitivă a mamei din existențele noastre.
Era liniște, era măreție, era comuniune cu Divinitatea care, iată, o dată mai mult, a rezolvat problema cum nu se poate mai bine. Am împlinit voia mamei. Odihnească-se în pace și în Lumină!
***
M-am bucurat de vacanță dar sunt retrasă și tăcută. Mi se pare că s-au adunat zeci de ani peste capul meu și nu mă mai văd frumoasă ci bătrînă. Nu i-am lăsat să-mi facă poze. Nu am cuvinte de laudă pentru mine. Posibil să fie o etapă.
M-am întors și vreau să mă îngrijesc, nu că aș fi o loază dar simt nevoia de răsfăț. Coafor, cosmetică, manichiură, pedichiură, sală de trei ori pe săptămână.
Mi-am schimbat antrenoarea. Azi am avut prima intâlnire cu Roxi care-i o beauty cu ochi verzi de vârsta fie-mii și cînd i-am spus câți ani am a zis că arăt foarte bine și nu-mi dă vârsta. Câteodată când mă iubesc îmi pare și mie că aș fi frumoasă dar nu tot timpul. I-am mulțumit dar putea fi politicoasă, doar o plătesc și e un mod de încurajare. Când eram în fandare m-a întrebat dacă poate pune mâna pe picior și eu am zis că da. M-a atins ușor și a zis că e foarte bine, apoi a adăugat că știa de la Alexandra, fosta mea traineriță că mă descurc. M-am bucurat tare. Nu vreau să fiu povară pe capul nimănui, nu că mama ar fi fost, draga de ea. A plecat atât de repede și crunt că-mi mai ia, până o să-mi revin.
Sunt într-o etapă în care, parcă, nu mă pot bucura. Sunt cumva tristă inside. Sesizez lucrurile frumoase. locurile, oamenii care-mi plac. Sunt curioasă și prietenoasă, dar doar cu cine vreau eu. Veniseră ceva prieteni de ai fratelui meu și n-am vrut să stau cu ei. Erau generații apropiate sau cu ceva mai tineri, dar nu cu mult, cu copii relativ proaspeți pentru vârstele lor. N-am nervi. Iubesc copiii dar n-am nervi. Așa cum îi spunea și fie mii când era mică că era dulce pentru noi, că era a noastră, dar să se calmeze în public că e posibil ca pe alții să-i scoată din pepeni.
Ani grei! Ani grei, Doamne mi-ai dat și-ți aduc mulțumire pentru ei! Ca și pentru bucurii și izbânde, mari sau mici. Pentru tot. Și pentru iubirea dată și apoi luată. Nu mă mai lupt. Așa a fost să fie. Știi tu mai bine de ce.
Facă-se Voia Ta!
semnepesuflet 