Când nu mai ai nici un fel de legătură vizibilă cu cineva – la care ai ținut, și poate, încă mai ții- de mult timp, de multe minute scurse și transformate în zile, luni, apoi ani , care cad grei ca niște pietre imense și tăcute de granit…
Viața ți se desfășoară mai stresant, mai plăcut, mai trist, mai vesel, așa cum știe ea să facă. Unele dintre obiceiurile tale se perpetuează, altele dispar, se ivesc unele mai noi. Schimbi ades eternul drum către casă pentru că l-ai auzit mai demult pe Joe Dispenza care ți recomanda chestia asta simplă ca să obișnuiești creierul cu ideea de schimbare, și totuși… unele lucruri nu se schimbă niciodată și simți, mai ales toamna, cum tristețea se strecoară în inimă.
Persoana respectivă se prea poate să nu mai existe, se poate să fi murit. Același creier/minte dublat(ă) de egoul protector te leagănă în multe argumente confortabile care să-ți asigure liniștea pentru a putea executa dansul fiecărei zile, luni, an din viața ta.
Uitarea, sau ceva asemănător ei, crezi că apare și te simți în siguranță. Te regăsești în aceleași mici bucurii personale, te revolți în aceleași situații de neconceput- pentru tine doar.
Nothing really changes.
Cum spunea adesea mama, citându-l pe tatăl meu vitreg:
„Faptul că nu știi nimic e foarte bine. Dacă ar fi murit sau ar fi avut un accident până acum, ai fi aflat! Așa că bucură-te!”
Întotdeauna m-a șocat această consolare.
Da, poate că omul acela e bine cu adevărat, altfel ai fi aflat ceva dramatic sau zguduitor. Deși cinică, sintagma e reală.
Din când în când te gândești și par a fi foarte îndepărtate amintirile legate de acea persoană. Cred că e tot un truc de protecție. Tu ești în zona safe iar totul se află la distanțe kilometrice și nu are cum să te atingă sau să ți facă rău. Nici nu vrei asta.
Cu toate acestea apare, întâmplător o mică mărturie, ce poate părea insignifiantă altora, a existenței acelei persoane dragi. Nimic esențial. Ceva mărunt. Acel mărunt te trimite din nou în zona nebuloasei din care crezuseși că ai plecat. Se-nmulțesc din nou exponențial de ce-urile, cresc anxietățile lăsate la vatră, totul se modifică reverberând ecourile unor suferințe uitate.
De ce nu-mi pot aminti bucuriile? Traseul senin al unor clipe minunate împreună? Pentru că au fost prea puține? Prea calculate? Numărate, în raport cu alte îndeletniciri importante și de nelăsat la o parte? Dar nici nu poți cunoaște cu adevărat condiționările acestei situații, ceva din spatele tău, sinistru ca o umbră grea.
Viața trece. Uite-o! Se duce ca aburul pe lângă tine… Phuuuuu… Acum 13, 12, 11, 10 ani.. eram așa și așa, făceam aia și aia.
Culmea e că nu contează. Chiar contează ACUM.
Unele lucruri nu se schimbă, ca de exemplu iubirea pentru cineva, cu toate traumele lăsate la pachet și resuscitate de un mărunt gest rătăcit pe undeva, nesperat de găsit de către tine, iar altele se schimbă cu adevărat așa cum antrenamentul lui Dispenza ți-a demonstrat.
Plonjezi aparent în frică și tristețe dar e în virtutea unor acelorași obișnuințe, al unui tipar al suferinței pe care îl poți citi acum ușor și te desprinzi.
Da. Cu adevărat te desprinzi.
Afară e o zi frumoasă de toamnă, anotimpul meu preferat, iar acum un an mama era pe moarte.
Dar toamna va continua să existe la fel de frumoasă, indiferent de trauma legată de mama, la fel ca și iubirea. Un fel de anotimp imuabil al ființei.
semnepesuflet 