Arhive lunare: noiembrie 2024

În data de 9 noiembrie se sărbătorește Sfântul Nectarie. Știam chestia asta de anul trecut, de când cu mama. Făceam rugăciuni intensive adresate lui – pentru că el, în momentul când a murit, a vindecat un bolnav de pe patul său de moarte- are capacități de vindecare incredibile și în special pentru bolnavii de cancer.

Deloc întâmplător mi-a apărut atunci și un film cu viața sa, pe care l-am urmărit cu sufletul la gură.

Spitalul Sf. Nectarie din Cluj este un spital dedicat în exclusivitate îngrijirilor paliative. Are doar 40 de locuri și se ajunge foarte greu acolo. Atât de greu încât trebuie să moară unul dintre suferinzi ca să prinzi un loc pentru cineva de-al tău.

Experiența cu acest spital pentru mine a fost, de-a dreptul covârșitoare. Din toate punctele de vedere. Odată că a trebuit să ne punem în joc relații, cunoștințe și alte cele ca să facem un loc mamei acolo, în momentul când ea nu era așa de grav.

Dar am sunat și am programat-o. Din timp. Am specificat diagnosticul și gradul gravității. Am făcut chestia asta ca un chirurg cu sânge rece. Primisem vestea de ceva vreme și mi se spusese că nu se mai poate face nimic. Pricepusem. Știam că doar Dumnezeu poate asta, dar mai știam și că dacă ea nu voia, că-n adâncul ei consimțise la plecare, nimic nu avea s-o mai rețină.

Așa că amărâta era programată pentru Sf. Nectarie, încă înainte de operația sinistră. Apoi au urmat tot felul de tergiversări pentru că nu era loc. Voiam să o scot cât mai repede din oribilitatea de spital unde și-a petrecut mai bine de o lună dar nu se putea. Cumnatul meu, cel care vorbise la Sf. Nectarie mi-a spus pe șleau că n-avem cum grăbi pe nimeni să plece ca să încapă mama, că nu poți să ajungi să te gândești la un suferind la modul acesta, să dorești moartea cuiva ca să încapă al tău.

Îmi amintesc și mă doare cumplit. Nu pot exprima durerea asta decât așa, prin scris. Pentru că azi, la hramul spitalului Sf. Nectarie am fost invitați toți aparținătorii celor plecați în ultimul an, pentru o slujbă de parastas cu mitropolitul Ardealului. Nimeni n a vrut să vină dintre ai mei. Am mers singură. Eram acolo o mare de suflete care au pierdut pe cineva printr-o suferință cumplită. Am plâns non stop cu lumânarea în mână. Toți plângeau. Și bărbații. Nimeni care a trecut prin așa ceva nu se ține bățos. N-ai cum.

Apoi mi-am amintit cu o precizie de ceasornic toate momentele cumplite cărora a trebuit să le facem față. Și ziua de 5 decembrie seara, cînd, de obicei pregătim pe șestache pachetele de Moș Nicolae. Aveam și atunci pregătite cadouri, cred. Nu mai îmi amintesc foarte bine acest detaliu nesemnificativ.

Ideea era că cei de la pneumologie făceau sistematic presiuni asupra mea să o ducem pe mama de-acolo că ocupă un loc ( nu mi-au zis o direct, dar eu am priceput clar) iar eu, la rîndul meu, făceam presiuni pe cumnatul meu. Fuseseră zilele libere cu 1 Dec. la pachet, și mi-au atras, foarte drăguți și afabili, atenția după, că vin și alte vacanțe și mama e tot acolo. Nu care cumva să ne prindă vacanța de Crăciun cu mama acolo. Așa se subînțelegea.

Eram efectiv răpusă de neputință. Singura mea speranță rămăsese Cel de Sus. Așa că venind pe drum spre casă m-am rugat fierbinte și am cerut ca singurul cadou pe care să mi-l dea Dumnezeu și Sf. Nicolae al Myrei să fie un loc pentru mama la Sf. Nectarie.

Iubita, ea era din ce în ce mai puțin prezentă pentru noi, se cufundase într-un somn aproape permanent, mai ales după operația care o schingiuise și despre care am mari rezerve că se făcuse cum și când trebuie pe un organism slăbit și deshidratat ca al ei. Imaginea ei cu brațul stîng atrofiat și stîngaci îndoit ca al unui copilaș mă urmărește și acum.

Cred că am adormit cu lacrimi și rugăciuni în seara de Sf. Nicolae. A doua zi la ora 12.00, în ziua de Sf. Nicolae, mă sună chirurgul și-mi spune că mama va pleca la Sf. Nectarie că a obținut el un loc. Îmi primisem cadoul, și am știut să mulțumesc pentru asta.

Dacă am vreo mulțumire interioară este aceea că s-a stins acolo. Avea loc la fereastră și pe lângă spital trece calea ferată. Se auzeau din când în când trenurile ce plecau din Cluj către destinații diverse. Un brad mic pe pervaz. Căldură și la propriu și la figurat.

În data de 7 decembrie când au transferat-o și eu m-am dus să completez acte și să povestesc cu medicul curant am rămas uimită de cum vorbeau cu tine- cu blândețe, cu înțelegere, extrem de într-ajutători, ceva ce nu mai cunoscusem. Și acum mă gândesc cât de important este să tratezi nefericiții de aparținători decent, să nu urli la ei, să nu-i presezi căci ei păstrează tarele ulterioare ale suferinței celui care pleacă.

Pe coridoarele învăluite cu mochete calde, ca într-un hotel provizoriu dar primitor era o liniște incredibilă. Ușile unor saloane erau deschise și puteai vedea trupurile suferinde, mai toate dormind. Un noian de suflete care se pregătesc pentru călătoria finală. M-au rupt. M-au sfâșiat complet pe interior.

Mi-am zis că orice om ar trebui să facă o săptămână, nu mai mult, de practică acolo. Să stea efectiv fără vreo altă acțiune, ca un martor al suferinței. Garantez că te întorci schimbat iar prostiile din cap îți pier în secunda doi după un atare experiment.

Așa încât, când au sunat să ne cheme eu am ales să merg. Eram o mare de aparținători cu lumânări și lacrimi. Și fiecare dintre cei plecați a fost pomenit pe numele său mic. Și mama mea. Maria Margareta. Iubita mea de acolo, departe din lumină. A stat la Sf. Nectarie doar două zile umane. Și chiar și așa mă simt împăcată că a ajuns acolo.

Când plec cu trenul din Cluj, mă uit mereu după spitalul care se vede din tren și-mi imaginez interiorul și oamenii dinăuntru. Am învățat de anul trecut să mă rog cu atenție pentru toți care își află un diagnostic fatal, pentru cei aflați în boală și suferință și pentru cei aflați pe patul de moarte. Nu e nici o abstracțiune aici. Trebuie doar să traversezi pe o stradă din asta și n-ai cum uita.