Arhive lunare: ianuarie 2025

Câteodată visele pot fi ca un fel de povești magice,  aidoma cărților copilăriei.

Aici pozez frumos, elegant, nu pot fi afurisită. E fața pe care o ofer, cum facem toți, spre citirea exterioară.

Deschizi cartea și ceva aparte, din altă lume se petrece. Ceva imposibil de trăit în viața reală ca un fel de story a la Harry Potter sau Narnia, poveștile fermecate ale modernității.

Pesemne că mi-am dorit mult să scriu despre asta, de vreme ce o fac de pe telefon, cu două mâini, în urma dojenii fie- mii care mi spunea, inițial, că numai boomerii scriu așa, stupid, cu o mână. Dar asta era mai demult, desigur. Între timp am dobândit și abilitatea asta.

Da, cumva ca să nu uit atmosfera, bucuria și surpriza. Visul însă este bine documentat, într-un alt folder ascuns, unde sunt eu, cea de toate zilele, cu stilul meu consacrat de a vorbi, pe șleau și cu micile sarcasme care mă caracterizează.

Mai cred că visul acesta a fost ceva din zona inițiatică, cu multe simboluri complicate, pe care le-am devoalat intuitiv dar și cu ajutorul unui dicționar de vise și simboluri- tot nu sunt convinsă ca înțeleg totul.

Povestea începe:

” Erau împreună, dar despărțiți totuși, într-o situație profesională oficială cu tam- tam, surle și trâmbițe, de genul celor care face deliciul oamenilor ce au mereu nevoie de fapte mărețe de arme întru validarea personală. No problem. Voiau să fie acolo. Era profesia care i unea, cumva.

Nu puteau vorbi decât prin intermediul unor bilete, scrisori, ce erau purtate în ceva pungi de nylon, de către mesageri stranii umani ce păreau total neinteresați de portul pungilor.

Era o întreaga strategie la mijloc ca să poți trimite comme il faut mesajul și să fii sigur ca celălalt îl capătă, ba mai mult, răspunde!

Cu toate acestea se pare că s-au descurcat de minune și comunicau în ciuda vicisitudinilor reale sau imaginare.

El purta, inițial, cu sine un fel de felinar/lanternă dar care nu era vizibilă de către restul poporului. Ea știa că el o are. Nu o vedea, dar știa că lumina e acolo.

După ce „ostilitățile” creative s -au stins și conferința, sau ce naiba o fi fost manifestarea aceea, s-a încheiat, prin purtatul nesfârșit al pungilor cu scrisori și bilețele, în maniera unui film cu gangsteri sau spioni, au reușit să se întâlnească.

Cineva aducea punga și o trântea neglijent, cică, ca pe un gunoi – că așa arăta – într- un loc de unde era luată de ea, sau de el, se scria biletul și se consemna ce trebuia, în vederea unei întâlniri concrete, care să nu ofere surprize neplăcute nimănui.

Deci s-a stabilit locul întâlnirii. Era undeva în exterior, în natură. Între timpul scurs până la revedere, ei se văzuseră doar de la distanță și făceau pe străinii unul față de celălalt. Lumina era acolo. Nu se vedea pentru ochii comuni.

După ce fiecare a știut ce urma să se petreacă, lucrurile aparente s au modificat și ele. Lumina, a apărut astfel ca un fel de far ținut în mână de el, un far/felinar ciudat făcut doar din materiale naturale: scoarță de copac, frunze mari de plante, tot felul de susțineri realizate din sfori nespectaculoase, ceva ce crea senzația de rudimentar, basic, de începuturi.

Sub umbrela acoperitoare a felinarului, lumina era o bufniță. Dintr o dată, ei i s -a revelat ceea ce știa cu sufletul.

S-au întâlnit- în ton cu felinarul- pe o creangă joasă și groasă de copac, în mijlocul naturii.

El zâmbea ca un fel de mag atoateștiutor și mesteca între timp ori un codru de pâine, ori un corn. Tot așa: ceva basic.

I-a oferit și ei. Erau amândoi liniștiți și calmi. Nici o învolburare egotică, de nici o parte. El era foarte fericit pentru ca avea să fie singur încă vreo trei zile. I-a spus asta. Ea știa exact ce înseamnă dar n a îndrăznit să întrebe, de frica dacă acest interval de timp o includea în vreun fel.

I-a povestit cum a reușit să o lege de ceva proiecte, ce urmau să-i pună în valoare calitățile profesionale, discutând cu acei oameni de acolo, care-l admirau profund și necondiționat. Ea nu mai dorea de mult așa ceva, dar nu i-a spus.  Îl simțea și vedea prea fericit pentru ce reușise pentru ea.

Cumva, o scrisoare de a lui către ea, a ajuns în mâna ei, sau i-a înmânat o chiar el, înainte de întâlnirea din natură- nu mai ținem minte.

A deschis-o. Literele care formau cuvinte, ieșeau la propriu din spațiul bidimensional al hârtiei și formau niște giuvaericale brodate, ce puteau fi la fel de bine: păpuși, cercei sau pandantive.

Era o trudă imensa în spatele fiecărei litere, ce forma un cuvânt, apoi o propoziție, o frază și finalmente  cunoașterea. Era uluită de toată munca enormă depusă pentru scrierea acelei scrisori.

Apoi, dintr-o dată cumva, scena s-a schimbat și ea se afla în  fața unui pachet mare, ca o sanie de-a moșului, cu multe cadouri împachetate atent, un fel de comoară magică plină de daruri multe și minuscule.

Cutii mari si mici, ambalate, nu strălucitor sau glam, ci simplu, auster, în hârtie maro, din aceea simplă, dar structurată diferit, legate cu sfori diferite din cânepă sau bumbac, în diverse tipuri de răsucituri și întortocheli, cu tot felul de detalii nostime prinse în legături, crenguțe sau conuri,  pietre – multe efecte realizate tot așa, din tot ceea ce oferă natura… Un întreg arsenal de atenții pentru care se muncise enorm.

A început să deschidă primul pachet. O cutie mică cu o scrisoare/bilețel aferent. La fiecare pachet avea o scrisoare și explicație, dar erau așa de multe, că ei i se făcu teamă că n-o să le poată deschidă pe toate, deși își dorea asta enorm.

Printre alte drăgălășenii, a găsit o sticluță mov închis, de forma siluetei Fecioarei Maria, din cele care se vând la Lourdes, cu apa făcătoare de minuni de acolo.

A constat uimită că și el știa de sursa asta.”

acum aproape trei ani când  m ai părăsit, aveam pregătită pentru tine o mică sticluță cu apă de Lourdes.

„Erau foarte multe cadourile cu explicații și scrisori diferite, o muncă desfășurată în ani și ani… Nu era nimic spontan acolo ci erau, credea ea, tot ceea ce se adunase în ani de zile.

Era tot ceea nu putea fi văzut de către alții- copleșitor de mult, de tandru, de atent, ce fusese pus deoparte și împachetat cu mare grijă și iubire, dar bine ascuns. Cu frica aferentă. O simțea. O știa acolo. Nu de acuma.

N-a deschis pachetele. N-a apucat.”

M am trezit. Era ora prânzului.

Continuă lectura →