Am tot cochetat cu ideea unde voi scrie despre putere, Dumnezeu, avioane și cumva, pantofi stiletto. Că-n mintea mea le-am legat.
Și nu, nu poate fi nicicum ceva pentru orice ochi, deci erau excluse platforme publice. Nu că aici n-ar fi, dar e mai discret așa, nu-i pentru oricine.
Visele mele nu sunt pentru oricine, impresiile mele nu sunt pentru oricine. În concluzie, ce cred eu despre zborul cu avionul, despre meditația pe o zi senină cum a fost cea în care am revenit în țară, cum am asociat eu zborul cu puterea/extazul, efectiv cu Dumnezeu și pantofii stiletto și cu două piese favorite: Lost Gospel de la Madrugada și Resistance de la Muse. No, nu-i pentru oricine.
Am auzit oameni care povesteau ce frică le e când decolează avionul. Mie nu-mi e. Pentru mine e chiar orgasmatic, trebuie să recunosc treaba asta. Pentru că mi se pare a fi un act de cucerire. Nu-l execuți tu efectiv- zborul- dar ești părtaș. Atunci când avionul se desprinde de sol și se ridică oblic în aer, eu am sentimentul unei puteri infinite. Un mic dumnezeu încrezut fără motiv.
Gândurile mele, atunci, sunt de extremă fericire, asociate cu imaginile ce-mi provoacă bucurie necondiționată, din mintea mea. Una cu albastru din acela ca al cerului, cumva, rătăcită între tristeți și amintiri pierdute, care se resuscitează și o voce, interesant, inaudibilă care mă provoacă să sper în continuare, să găsesc motive de a crede, care se încăpățînează în ciuda oricăror vicisitudini exterioare ( și sunt, le simt și le știu) să spună…eu știu, știu că puteați, că încă puteți, nu-i nimic sfârșit, să zburați împreună…acolo e inima, sufletul, nu intervine rațiunea pentru că sunt fericită.
Ei și așa, pe o zi senină se văd munții, lacurile, câmpiile, nu sunt nori, e soare și ești aproape pe același jilț cu Dumnezeu. Il simți acolo, lângă tine, cum spune toate lucrurile acelea frumoase în care tu vrei să crezi, și chiar le crezi, pentru că el ți le susură prin inima din piept.
De sus nu există granițe, diferențe, pământul pare o chestie perfect democratică, la propriu, împărțit cu generozitate de Cel de Sus, tot ce e mic, meschin nu se vede…nu contează. Acum mă prind de ce ne iartă…pentru că de SUS se văd doar chestiile de anvergură, munții mari încremeniți în tăcere, grafica perfectă a câmpiilor arate pentru primăvară, cromatica ușor nebuloasă a aerului care îndulcește culorile ca-ntr-un sfumato subtil.
Și-n căști cântă Muse- Resistance. Asta i o piesă pe care o ascultam mult, eram obsedată de ea la începutul lunii decembrie acum 14 ani. Eu zic că e definiția perfectă a iubirii mele pierdute. Pe atunci nici idee n-aveam despre cum aveau să se desfășoare evenimentele. Ca la carte. Ca-n textul ala. Că nici atunci nu știam de ce mă trec fiorii pe șira spinării când o auzeam.
Ca-n ultimii ani importanți din viața mea, trec de la agitație la liniște. Muzica se schimbă și ea. Cântă The Lost Gospel de la Madrugada:
„Oh, Lord
When your heart beats within mine
Oh, mine
Am I in any way divine?
Or still twisted and unkind?
And low down…„
Trec din contemplare la lectură, un gest relativ ușor și care curge firesc…despre glamour, despre cum au apărut pantofii stiletto, temă perfectă pentru îndeletnicirea mea săptămânală la radio. Pantofii stiletto stau pe același nivel ca percepție a puterii personale cu zborul, avionul și implicit cu Dumnezeu care le organizează pe toate. Nu-i nici o blasfemie aici. Nimic din ceea ce există nu este fără voia sa. Inclusiv papucii aștia sexoși.
semnepesuflet 