Arhive lunare: iunie 2025

O chestie cu care am rămas în cap și era musai să o scriu, printre alte chestiuni de atmosferă duminicală matinală: ”după toate câte le-ai făcut, Mă iubești tu, Petru?” zicea Isus după Înviere.

Asta era în predica de azi. Ceva simplu, nepretențios…la care nu te duce mintea, atât e de evident…după tot ce executăm: trădări, negări, fugi, minciuni, ascunderi, lașități… aceasta e chestiunea arzătoare…IUBIREA- fundamentul esențial care le iartă pe toate, așa cum Cristos i-a îngăduit ucenicului, iertându-i rătăcirile.

Mă iubești tu Petru?

Mă iubești?

Am fost la capelă, la liturghie pentru mama, în principal, că s-a făcut un an jumătate de când s-a strămutat dincolo. M-am trezit devreme, ceva neobișnuit pentru mine- 6.30. Duminica dimineață totul e liniștit, mult mai calm, mai seren decât în restul săptămânii, cu atât mai mult la ora aceea.

Era răcoare și m-am îmbrăcat mai bine. Când am ieșit dogorea soarele. Preotul ăsta, care printre altele, mi-e rudă prin alianță, e foarte bun. Sensibil, analitic, cald. Vorbește fără pretiozități inutile- aș zice că tălmăcește cuvântul lui Dumnezeu cumva, într-un fel foarte uman, apropiat, care pe mine mă provoacă, îmi dă de gândit, îmi deschide o poartă către revelații.

Cred că mă voi duce în fiecare duminică. Să vedem dacă mă ține. Altă dată mergeam că așa trebuia. Să fac voia familiei mele. Nu din voință proprie. Între a merge silit și a te duce te bunăvoie au trecut mulți ani. Dar mi-am câștigat în timp spațiul personal.

Au trecut experiențe, depărtări de Dumnezeu, ură și ranchiună, neînțelegere, apoi din 2012, un drum al suferinței interioare, tot din iubire, m-a condus din nou, pe diferite căi, ca-n Alchimistul lui Coelho exact în același loc, și-am înțeles că unii oameni îți sunt dați ca să te învețe iubirea prin suferință, tocmai!

Pentru că ești singur cu durerea ta și nu pricepi ce ți se-ntâmplă. Plângeam ore în șir și ascultam Let it be. Mother Mary comes to you, there will be an answer let it be…unde să te-ntorci? Cine să te asculte sau mângâie?

Mi-a plăcut apoi metafora cu statuia Moise a lui Michelangelo, la care el spunea că n-a făcut nimic special, lucrarea era înăuntrul marmurii, el a dăltuit scoțând surplusurile. Iar preotul spunea că noi, adesea refuzăm să fim dăltuiți, răniți ca să iasă capodopera. Ne ferim de dalta transformatoare, metafizică.

Mă iubești, tu Petru?

Am băut o cafea și am mâncat un croissant la Starbucks, apoi am luat lumânări, că nu mai aveam. Am venit încetișor spre casă. Duminica e foarte diferită pentru fiecare dintre noi. Am crezut că-i deschis la piață, că voiam flori și mărar. Era închis. Lângă piață, o terasă de cartier inundată de soare, unde de cu dimineață bărbați vajnici se omenesc dintru început să iasă ziua bine și cu temei.

La o masă o doamnă, să-i zic, fără să fiu răutăcioasă, are o halbă de bere din care trage cu nesaț. Mă amuză peste măsură episodul. Are o bluză albă și părul e roșcat dar cu rădăcinile cărunte. E singură și nu pare să dea o para chioară că-n rest sunt numai bărbați, unii gata plesniți. E cam ora 10.30.

Fac rondul și intru la Profi să- mi caut mărarul. Înăuntru dau de un tip din zonă, care-mi plăcea că semăna cu iubitul meu, de departe, la propriu, și câteodată, la figurat. Altă dată mă chioram insistent că era măsura atenției- în mintea mea – pe care trebuia s-o capăt.

El era surogatul care ar fi putut să mă consoleze, așa metaforic…ași, făcea pe inabordabilul. Azi era cu nevasta, ca și originalul, de parcă n aș fi știut, în aceeași formulă vetustă și sterilă- pentru amândoi, dar mai ales pentru el, de original zic, că la surogat nu cunosc situația.

Se uită la mine prostit cu ananasul în mână și nevasta alături. Mă amuz din nou. Nu mai caut atenție ca altă dată. Expresia atenției surogatului nu mai poate să certifice confuziile disperate din capul meu.

Ies, după ce plătesc și caut doamna care vinde flori în stație. De la ea cumpăr de obicei, vara și sânzienele. Acum are crini. O întreb cum îi dă. Zice că cinci lei firul.

Se uită la mine în timp ce-mi aleg și adaugă:

– Doamnă, ăsta-i crinul creștin…

-Crinul creștin?! întreb eu cu un surâs.

-Daa, nu știți că așa apare Maica Preacurată în icoane!

-Ba da, zic, aveți dreptate! În minte mi-a venit întâi icoana din copilărie de la străbunica mea din dormitor, apoi un vis, de tânără, în care îmi apăruse Maria într-un câmp de crini.

Crinul creștin…mi se pare frumos. Stă pe măsuță în sufragerie. Nu se va sinucide nimeni în miros de crini, ca să păstreze iubirea intactă ca-n povestirea lui Liiceanu. Inocența ne-a fost întinată, dar…

Mă iubești, tu Petru?

Am ajuns acasă și am dormit puțin. Acum scriu să nu uit.

Marmura, dalta și iubirea!

Mă gândeam că cel mai bun afrodisiac ar fi adevărul. Pentru că tocmai această asumare a unei situații este ceea ce te face atractiv. Așa cum e ea: bună sau rea.

Cel puțin pentru mine. Pentru că țin cumva, stupid, la ideea de autenticitate, mai ales într-o relație de iubire, de dragoste. Rahatul e maro și pute dar măcar să-l a/testăm așa cum e.

E foarte greu să alegi când nu ai toate datele. Teama, că vei fi părăsit în caz de constatare, trebuie să dispară. Complet.

E foarte sexy și cu adevărat excitantă orice tip de asumare.

Orice recunoaștere a oricărei situații de rahat din care nu se poate ieși. Un om care te iubește cu adevărat, cu adevărat zic, nu se sperie de nici un tip de condiționare impusă de către o terță persoană dintr-o relație așa zis oficială. Că-mi vine să și râd.

Habar n-are lumea că la ora actuală, vechile tipare se duc pe apa sâmbetii ca să nu zic pe altceva…

O ține așa că pînă ce moartea ne va despărți…păi moartea nu trebuie să fie neapărat fizică, deși se poate și asta…

Stai centrat, analizează ce simți, ce vrei, cât mai poți duce inautenticitatea? În primul rând față de tine. Noi ne suntem datori nouă cu sinceritate maximă.

Îndeși chestii acolo pentru că așa trebuie? Pentru că ce-o să zică lumea? Pentru că nu se face….Who the fuck cares? că rămâi în popoul goluț fără bănuț?

Da. Știu că- i ceva contractual. Demult știu asta, eu. Dar chestia și mai mișto știi care e? când o scoți tu afară…mna, aia da!

Purificare, catharsis, sănătate curată, totul absolut din corpul tău va conlucra la starea de bine când pui degetul pe rană. O să fii mai fericit, ca la spovadă când ți se dă iertăciunea, doar că acum ți-o acorzi singur.

Nu-i greu dacă te sondezi. Dacă acum nu te sondezi, atunci când? Treci de văl…lasă banii la mama lor! Banii sunt energia iubirii oricât de incredibil ar părea. Oamenii care sunt bine cu ei, lasă banii să circule, să ruleze, pierzi și câștigi în altă parte. Acesta e drumul.

Experiența mea cu banii e foarte interesantă, dacă i las să plece și sunt generoasă, cu cauze, cu clienți mi se-ntorc. Și repede, am remarcat. Stagnarea nu crește financiar pe nimeni. Dacă mai adaugi la asta și frica de pierdere a ceea ce există e și mai rău.

Ești ființă puternică de lumină. De ce crezi că ne-am ales? Uită-i pe toți manipulatorii toxici care încearcă să te țină legat în temeri și condiționări.

Revino la lumina care ești!

Se zice că măsura suferinței din viața actuală este dată de gradul în care ai acționat în viețile trecute. Nici nu mi trece prin cap să dezbat aici dacă există sau nu așa ceva. Ideea aceasta de kharma și dharma este ceva ce nu pun în discuție pentru că rezonez perfect cu conceptele.

De aceea consider chestiunea un barometru valid, demn de luat în seamă. Mă întreb atunci cu umilința necesară ce naiba oi fi comis anterior pentru ca să experimentez aici astfel de trăiri? Ceva nasol, clar. Dar nu doar eu. Toți care într-o formă sau alta avem suferințe, de orice fel ar fi ele, fizice, psihice, spirituale am rasolit-o în altă existență. For sure.

***

Era în vara 2018. Mergeam cu un bus de noapte către București. Luna august. Aveam de rezolvat a doua zi, finalmente, ultimele chestiuni legate de mormântul tatei. Îmi făcusem planul să nu stau defel ci doar să termin acțiunea și să mă întorc acasă seara cu trenul. La întoarcere aveam să mai am un tată mort. Pe cel vitreg. Dar atunci încă nu știam asta.

Bizară viața asta. Ascultam ca de obicei muzică în căști, una dintre plăcerile mele dintotdeauna, forma de evadare perfectă din viața reală. Nu auzi voci, te izolezi ca într-o haină de bună calitate și stai cu gândurile și cu muzica. Eram pe undeva pe lângă Sinaia, Predeal, nu pot localiza acum precis. Autobuzul alerga cu o viteză dementă pe drumurile liniștite de noapte. Dintr-o dată s-a pornit în căști valsul 2 de Shostacovitch. Aveam, ce-i drept pe atunci, un playlist generos cu valsuri.

Într-un sens romanțios, perfect, le iubesc și cumva îmi crează o stare de bine, maiestuoasă, glorioasă în orice moment existențial m-aș afla.

În momentul când am auzit primele măsuri, deși nu-l auzeam nicidecum în premieră, o stare de amintire ciudată, ce venea de bună seamă dintr-un trecut ce nu-l puteam numi, m-a făcut să izbucnesc în lacrimi. I-aș zice mai degrabă conștientizare, poate.

Eram într-o sală mare și luminată, îmbrăcată ca un fel de balerină- aș putea zice acum- și dansam cu perechea mea, neschimbată probabil din multe alte vieți, la fel ca-n Atlasul Norilor. El era în frac, frumos, elegant și-n vreme ce dansam am avut deplina conștiență că-l chinuiam. Nu atunci neapărat. Eram afurisită și foarte răsfățată. Era ceva ce știam, cam cum se spune că afli informațiile dincolo de văl. Erau în mine aceste percepții. Știam asta. A fost un fel de senzație fulgurantă a unui trecut, care nu s-a mai repetat, de atunci niciodată!

Am plâns cu sughițuri în autobuz, noroc că era noapte și era cam gol, altminteri cred că aș fi părut o ciudată. M-au înduioșat întotdeauna oamenii pe care-i vedeam cu lacrimi, voiam să-i ajut deși nimeni nu te-ar lăsa, în fapt real.

Făcusem ceva. Nu știam ce. Ceva nasol. Mi s-a dat un pic dintr-un trecut care ne includea pe amândoi, cu bunele și cu relele noastre.

Dar nu e doar atât. Mică fiind, eram la ai mei în vacanță. Pe vremea aceea stăteam cu bunicii, iar vacanțele le petreceam cu părinții. Tata era un gagiu mișto anturat de-o grămadă de lume bună. Așa percepeam eu. Într-o seară, a venit în vizită la ai mei, un prieten de-al său, balerin- culmea că mi-am amintit acum numele. Mi-a luat mâna și foarte galant mi-a pupat-o. Eu m-am rușinat peste măsură de gest, mi s-a părut o formă, cumva de atac și m-am dus în baie unde am luat o perie aspră și am încercat să curăț urma pupăturii ăluia. Am stat ceva acolo, din câte îmi pot aminti.

Îmi plăcea baletul, tata știa și m-a pus să mă descalț să se uite ăsta la picioarele mele, când am revenit. Nu mai rețin concluzia, era ceva detaliu legat de curbură, cred că da, aș fi putut să fiu o mică balerină dar eram excesiv de slăbuță și nu era ceva definitiv, oricum. Mai trecusem și prin varianta cu pianul căci tata era plin de idei artistice.

Am crescut, sigur, ca orice copil. Ideea de balet mă fascina mai ales că la un moment dat aveam clasele apropiate cu cele de la coregrafie. Le admiram. Aveau ținuta perfectă, erau arogante, mi se păreau grațioase, inaccesibile și altfel. Apoi am început să merg la spectacole de balet, din ce în ce mai des. Prietenele mele și curtezanii din vremurile tinereții nu înțelegeau de ce plâng la spectacole. Nici eu nu pricepeam, sinceră să fiu. Era o emoție copleșitoare de fiecare dată, care mă acapara complet.

Abia atunci în august, în noaptea lui 20, premergătoare morții celuilalt tată al meu, cred că am aflat. Apoi le-am legat cumva în minte și am ajuns la concluzia catastrofală că eram din categoria „zdă” într-unul din trecuturile care ne legau. Nu-i nici un hazard la mijloc.

Când fiica mea era la vârsta la care putea fi înregimentată într-o clasă de mici balerine, am dat-o să facă ore de balet și mă încânta când trebuia să o costumez pentru diferite spectacole. Era longilină, blondă și grațioasă. Doar că nespus de leneșă și nu părea interesată. Am retras-o apoi, iar acum recent mi-a reproșat că trebuia să insist. Nu, pentru că eu nu insist de obicei. În nici o privință.

Cariera balerinelor din familia noastră nici n-a început, poate doar într-un trecut imperceptibil sau într-un alt univers unde am reușit să l rănesc cândva pe cel pe care îl iubesc. Cumva, așa…

nimic nu este ceea ce pare a fi…