Se zice că măsura suferinței din viața actuală este dată de gradul în care ai acționat în viețile trecute. Nici nu mi trece prin cap să dezbat aici dacă există sau nu așa ceva. Ideea aceasta de kharma și dharma este ceva ce nu pun în discuție pentru că rezonez perfect cu conceptele.
De aceea consider chestiunea un barometru valid, demn de luat în seamă. Mă întreb atunci cu umilința necesară ce naiba oi fi comis anterior pentru ca să experimentez aici astfel de trăiri? Ceva nasol, clar. Dar nu doar eu. Toți care într-o formă sau alta avem suferințe, de orice fel ar fi ele, fizice, psihice, spirituale am rasolit-o în altă existență. For sure.
***
Era în vara 2018. Mergeam cu un bus de noapte către București. Luna august. Aveam de rezolvat a doua zi, finalmente, ultimele chestiuni legate de mormântul tatei. Îmi făcusem planul să nu stau defel ci doar să termin acțiunea și să mă întorc acasă seara cu trenul. La întoarcere aveam să mai am un tată mort. Pe cel vitreg. Dar atunci încă nu știam asta.
Bizară viața asta. Ascultam ca de obicei muzică în căști, una dintre plăcerile mele dintotdeauna, forma de evadare perfectă din viața reală. Nu auzi voci, te izolezi ca într-o haină de bună calitate și stai cu gândurile și cu muzica. Eram pe undeva pe lângă Sinaia, Predeal, nu pot localiza acum precis. Autobuzul alerga cu o viteză dementă pe drumurile liniștite de noapte. Dintr-o dată s-a pornit în căști valsul 2 de Shostacovitch. Aveam, ce-i drept pe atunci, un playlist generos cu valsuri.
Într-un sens romanțios, perfect, le iubesc și cumva îmi crează o stare de bine, maiestuoasă, glorioasă în orice moment existențial m-aș afla.
În momentul când am auzit primele măsuri, deși nu-l auzeam nicidecum în premieră, o stare de amintire ciudată, ce venea de bună seamă dintr-un trecut ce nu-l puteam numi, m-a făcut să izbucnesc în lacrimi. I-aș zice mai degrabă conștientizare, poate.
Eram într-o sală mare și luminată, îmbrăcată ca un fel de balerină- aș putea zice acum- și dansam cu perechea mea, neschimbată probabil din multe alte vieți, la fel ca-n Atlasul Norilor. El era în frac, frumos, elegant și-n vreme ce dansam am avut deplina conștiență că-l chinuiam. Nu atunci neapărat. Eram afurisită și foarte răsfățată. Era ceva ce știam, cam cum se spune că afli informațiile dincolo de văl. Erau în mine aceste percepții. Știam asta. A fost un fel de senzație fulgurantă a unui trecut, care nu s-a mai repetat, de atunci niciodată!
Am plâns cu sughițuri în autobuz, noroc că era noapte și era cam gol, altminteri cred că aș fi părut o ciudată. M-au înduioșat întotdeauna oamenii pe care-i vedeam cu lacrimi, voiam să-i ajut deși nimeni nu te-ar lăsa, în fapt real.
Făcusem ceva. Nu știam ce. Ceva nasol. Mi s-a dat un pic dintr-un trecut care ne includea pe amândoi, cu bunele și cu relele noastre.
Dar nu e doar atât. Mică fiind, eram la ai mei în vacanță. Pe vremea aceea stăteam cu bunicii, iar vacanțele le petreceam cu părinții. Tata era un gagiu mișto anturat de-o grămadă de lume bună. Așa percepeam eu. Într-o seară, a venit în vizită la ai mei, un prieten de-al său, balerin- culmea că mi-am amintit acum numele. Mi-a luat mâna și foarte galant mi-a pupat-o. Eu m-am rușinat peste măsură de gest, mi s-a părut o formă, cumva de atac și m-am dus în baie unde am luat o perie aspră și am încercat să curăț urma pupăturii ăluia. Am stat ceva acolo, din câte îmi pot aminti.
Îmi plăcea baletul, tata știa și m-a pus să mă descalț să se uite ăsta la picioarele mele, când am revenit. Nu mai rețin concluzia, era ceva detaliu legat de curbură, cred că da, aș fi putut să fiu o mică balerină dar eram excesiv de slăbuță și nu era ceva definitiv, oricum. Mai trecusem și prin varianta cu pianul căci tata era plin de idei artistice.
Am crescut, sigur, ca orice copil. Ideea de balet mă fascina mai ales că la un moment dat aveam clasele apropiate cu cele de la coregrafie. Le admiram. Aveau ținuta perfectă, erau arogante, mi se păreau grațioase, inaccesibile și altfel. Apoi am început să merg la spectacole de balet, din ce în ce mai des. Prietenele mele și curtezanii din vremurile tinereții nu înțelegeau de ce plâng la spectacole. Nici eu nu pricepeam, sinceră să fiu. Era o emoție copleșitoare de fiecare dată, care mă acapara complet.
Abia atunci în august, în noaptea lui 20, premergătoare morții celuilalt tată al meu, cred că am aflat. Apoi le-am legat cumva în minte și am ajuns la concluzia catastrofală că eram din categoria „zdă” într-unul din trecuturile care ne legau. Nu-i nici un hazard la mijloc.
Când fiica mea era la vârsta la care putea fi înregimentată într-o clasă de mici balerine, am dat-o să facă ore de balet și mă încânta când trebuia să o costumez pentru diferite spectacole. Era longilină, blondă și grațioasă. Doar că nespus de leneșă și nu părea interesată. Am retras-o apoi, iar acum recent mi-a reproșat că trebuia să insist. Nu, pentru că eu nu insist de obicei. În nici o privință.
Cariera balerinelor din familia noastră nici n-a început, poate doar într-un trecut imperceptibil sau într-un alt univers unde am reușit să l rănesc cândva pe cel pe care îl iubesc. Cumva, așa…
nimic nu este ceea ce pare a fi…
semnepesuflet 