O chestie cu care am rămas în cap și era musai să o scriu, printre alte chestiuni de atmosferă duminicală matinală: ”după toate câte le-ai făcut, Mă iubești tu, Petru?” zicea Isus după Înviere.
Asta era în predica de azi. Ceva simplu, nepretențios…la care nu te duce mintea, atât e de evident…după tot ce executăm: trădări, negări, fugi, minciuni, ascunderi, lașități… aceasta e chestiunea arzătoare…IUBIREA- fundamentul esențial care le iartă pe toate, așa cum Cristos i-a îngăduit ucenicului, iertându-i rătăcirile.
Mă iubești tu Petru?
Mă iubești?
Am fost la capelă, la liturghie pentru mama, în principal, că s-a făcut un an jumătate de când s-a strămutat dincolo. M-am trezit devreme, ceva neobișnuit pentru mine- 6.30. Duminica dimineață totul e liniștit, mult mai calm, mai seren decât în restul săptămânii, cu atât mai mult la ora aceea.
Era răcoare și m-am îmbrăcat mai bine. Când am ieșit dogorea soarele. Preotul ăsta, care printre altele, mi-e rudă prin alianță, e foarte bun. Sensibil, analitic, cald. Vorbește fără pretiozități inutile- aș zice că tălmăcește cuvântul lui Dumnezeu cumva, într-un fel foarte uman, apropiat, care pe mine mă provoacă, îmi dă de gândit, îmi deschide o poartă către revelații.
Cred că mă voi duce în fiecare duminică. Să vedem dacă mă ține. Altă dată mergeam că așa trebuia. Să fac voia familiei mele. Nu din voință proprie. Între a merge silit și a te duce te bunăvoie au trecut mulți ani. Dar mi-am câștigat în timp spațiul personal.
Au trecut experiențe, depărtări de Dumnezeu, ură și ranchiună, neînțelegere, apoi din 2012, un drum al suferinței interioare, tot din iubire, m-a condus din nou, pe diferite căi, ca-n Alchimistul lui Coelho exact în același loc, și-am înțeles că unii oameni îți sunt dați ca să te învețe iubirea prin suferință, tocmai!
Pentru că ești singur cu durerea ta și nu pricepi ce ți se-ntâmplă. Plângeam ore în șir și ascultam Let it be. Mother Mary comes to you, there will be an answer let it be…unde să te-ntorci? Cine să te asculte sau mângâie?
Mi-a plăcut apoi metafora cu statuia Moise a lui Michelangelo, la care el spunea că n-a făcut nimic special, lucrarea era înăuntrul marmurii, el a dăltuit scoțând surplusurile. Iar preotul spunea că noi, adesea refuzăm să fim dăltuiți, răniți ca să iasă capodopera. Ne ferim de dalta transformatoare, metafizică.
Mă iubești, tu Petru?
Am băut o cafea și am mâncat un croissant la Starbucks, apoi am luat lumânări, că nu mai aveam. Am venit încetișor spre casă. Duminica e foarte diferită pentru fiecare dintre noi. Am crezut că-i deschis la piață, că voiam flori și mărar. Era închis. Lângă piață, o terasă de cartier inundată de soare, unde de cu dimineață bărbați vajnici se omenesc dintru început să iasă ziua bine și cu temei.
La o masă o doamnă, să-i zic, fără să fiu răutăcioasă, are o halbă de bere din care trage cu nesaț. Mă amuză peste măsură episodul. Are o bluză albă și părul e roșcat dar cu rădăcinile cărunte. E singură și nu pare să dea o para chioară că-n rest sunt numai bărbați, unii gata plesniți. E cam ora 10.30.
Fac rondul și intru la Profi să- mi caut mărarul. Înăuntru dau de un tip din zonă, care-mi plăcea că semăna cu iubitul meu, de departe, la propriu, și câteodată, la figurat. Altă dată mă chioram insistent că era măsura atenției- în mintea mea – pe care trebuia s-o capăt.
El era surogatul care ar fi putut să mă consoleze, așa metaforic…ași, făcea pe inabordabilul. Azi era cu nevasta, ca și originalul, de parcă n aș fi știut, în aceeași formulă vetustă și sterilă- pentru amândoi, dar mai ales pentru el, de original zic, că la surogat nu cunosc situația.
Se uită la mine prostit cu ananasul în mână și nevasta alături. Mă amuz din nou. Nu mai caut atenție ca altă dată. Expresia atenției surogatului nu mai poate să certifice confuziile disperate din capul meu.
Ies, după ce plătesc și caut doamna care vinde flori în stație. De la ea cumpăr de obicei, vara și sânzienele. Acum are crini. O întreb cum îi dă. Zice că cinci lei firul.
Se uită la mine în timp ce-mi aleg și adaugă:
– Doamnă, ăsta-i crinul creștin…
-Crinul creștin?! întreb eu cu un surâs.
-Daa, nu știți că așa apare Maica Preacurată în icoane!
-Ba da, zic, aveți dreptate! În minte mi-a venit întâi icoana din copilărie de la străbunica mea din dormitor, apoi un vis, de tânără, în care îmi apăruse Maria într-un câmp de crini.
Crinul creștin…mi se pare frumos. Stă pe măsuță în sufragerie. Nu se va sinucide nimeni în miros de crini, ca să păstreze iubirea intactă ca-n povestirea lui Liiceanu. Inocența ne-a fost întinată, dar…
Mă iubești, tu Petru?
Am ajuns acasă și am dormit puțin. Acum scriu să nu uit.
Marmura, dalta și iubirea!
semnepesuflet 