Pfoa…de când n-a mai scris. Stările fluctuează de la o zi la alta. Ieri îi venea să omoare pe cineva, azi dansează și e bine dispusă. Poate pentru că a reînceput sala. Sala eliberează endorfina. Zile trecute cu mult lucru și oboseală. Gândurile la el, care n-o părăsesc.
Atunci când dispare nu e semn bun. Știe de ani de zile semnele. Intuitiv. E ciclic. Dar în ce-o privește pe ea, nu mai are așteptări. De nici un fel. Există posibilitatea reală și foarte verificată prin experiența trecutului de a nu se ține de ceea ce îi spune. Datorită unui tip de constrângere, care este convinsă că s-a acutizat, acum când e liber și nu mai merge la job. Chestiile astea nu-i mai produc emoții negative pentru că s-a imunizat… sau se apără. Încă nu știe care din ele.
La un moment dat se gândea că poate a încetat să-l mai iubească pentru că aceste detalii nu o mai fac să sufere. Dar ulterior și-a dat seama că nu i asta. Dacă nu l-ar iubi nu s-ar mai gândi la el. Nu l-ar mai plasa în diferite scenarii mentale menite să o asigure că totul e în ordine.
E o poveste ciudată asta dintre ei. Un fel de uroboros care-și papă singur coada la nesfârșit. Apoi i-a trecut prin minte un gând și mai chinuitor. Că poate inima ei s-a închis. Sau poate e sub cenușă. În ce proporție suferința este măsura iubirii? Aici, în lumea 3D doar.
În idealul spiritualității autentice suferința în dragoste nu indică decât lipsa unui progres real al ființei. Sau poate astea sunt doar mecanismele ei de apărare în fața a ceva ce-ar putea să-i cauzeze, ca de atât de multe ori, o traumă. Nu mai departe decât anul trecut, pe vremea asta. Era în țară mut și străin. Și nicidecum singur. Când e mut e cu perechea karmică. No explanation is needed. Ca și-n 2022. Brusc. Coitus interruptus. După multele promisiuni neonorate.
Era necesar să decanteze corespunzător care dintre acestea erau la baza acestei detașări aparente. Pentru ea era important. Pentru progresul ei ca ființă de Dumnezeu. Iubirea e Dumnezeu. Dacă Dumnezeu și-ar închide inima – chestie imposibilă, de altfel- cum ar fi? Am resimți asta ca o pedeapsă, medita când punea capul pe pernă seara, și invariabil începea cu tehnica ho’ oponopono, cea cu te iubesc, îmi pare rău, mulțumesc, iartă-mă. Oare el spunea chestia asta vindecătoare? Purificantă și simplă oarecum. O ustensilă la îndemâna oricărui muritor.
Nu putea ști. Putea doar ghici sau simți. Nu o spunea. Chestia asta dacă o spui 21 de zile acționează ca un program benefic în viața ta, mult mai bună decât orice medicament, decît orice pilulă magică.
În vremurile de care, iată, se reapropiau cu succes, ca omenire, căci după haos urmează ordinea și armonia, puterile omului de-a gestiona situații și chiar de a le crea, după simpla sa voință, erau la ordinea zilei. Puterea de creație chiar fizică, în materie, a unor situații era o calitate comună a oamenilor mitici. Și noi, lipiți de ecrane, zicem că ei erau înapoiați.
Era congruența perfectă dintre minte/rațiune, suflet/intuiție/simțire și corp/acțiune/inițiativă.
Nu va trăi în această viață să prindă acest moment. Poate într-o alta. Un cerc nesfârșit al condiționărilor plasate în lumea materială cu polițe și suferințe de plătit ca într-o partidă echitabilă de tenis. Alți bărbați? Nu o interesau, deși dacă ar fi dat din gene corespunzător ar fi putut exista. Și dacă nu dădea din gene apăreau dar nu marșa. Comparația cu el nu era în favoarea nici unuia. Și asta apărea automat.
Acum se înfunda în muncă și se bucura de micile succese profesionale. Era liniștită în suflet și iubea ce făcea dincolo de ceea ce unii considerau că ar fi trebuit să facă. Viața și toamna erau frumoase. Și peste toate se așeza ca o pătură caldă recunoștința, sentiment inegalabil- noaptea în așternut cu pisicile calde, dimineața la cafea, ascultând muzică în căști sau alergând la sală, când ieșeau calde cuiburile de viespe și-n multe alte ocazii.
semnepesuflet 