Afară e înnorat și eu stau în pat. Uite că am făcut o rimă, ca-n poanta aia cu Mircea Diaconu.
Mi-am rezolvat tot felul de treburi ale vechiului blog și sunt foarte mândră de asta. Faptul că toți încearcă sub o formă sau alta să mă tapeze de bani mă irită la culme. Vechiul blog eu nu-l mai folosesc, dar îl țin pentru că am postări foarte vechi și nu știu când le voi folosi sau voi avea nevoie de ele. Are aproape douăzeci de ani. Sărăcuțul de el. Plus e reconfortant să văd prin intermediul său cum m-am schimbat.
Unde se duc toate cuvintele alea? Hmmm…în raiul sau iadul cuvintelor. N-am mai prea avut dispoziție de scris. Nici de postat prea mult pe rețelele de socializing. Da, da, știu că se întâmplă nasoale în lume dar eu vreau în bula mea- cu cărți, cu țoale faine, vin și prieteni, cu mâțe și de astea.
O întâmplare petrecută la mijlocul lunii ianuarie mi-a dat foarte mult de gândit- în bine și-n rău. Am înțeles perfect ca într-un fel de oglindă peste timp ce s-a petrecut în vara lui 2022.
Asta pentru că, și eu la rândul meu, am procedat identic într-o situație în care am descoperit întâmplător niște mesaje dubioase pe telefonul consortului 😁. De multe ori am zis că nu ma privește ce se petrece când eu nu sunt în preajmă dar când mi se aduce atingere directă fac prăpăd. Vorbeam, nevinovat total, cu fie-mea care sunase pe telefonul lui tac-su când au intrat niște mesaje. M-a pus dracu să dau clic- un roman mieros telenovelistic s-a desfășurat sub ochii mei uimiți.
După discuțiile ulterioare, m-am retras în camera mea și am pus totul într-o ecuație. Ahaaa!!!!
E clar că așa a fost și dânsul obligat atunci în 2022 să mă arunce la trash fără nici o explicație. Reacție feminină predictibila si repetabila indiferent de soiul muierii, ce impune măsuri restrictive pentru a fi convinsă că ăla se oprește.
Dar, evident că el, consortul, poate să-și reia comunicările după plecarea mea. N-am cum verifica și sincer, dacă nu sunt acolo nu mă afectează prea mult. Mă afectează strict ce-mi aduce atingere când sunt prezentă în situație.
Nu mă afectează nimic din ce nu cunosc, e logic.
Mi-a dat de gândit pe multiple planuri. Cum suntem construiți, cum negăm fapte când ne simțim periclitați, cum n-am renunța la ceea ce cunoaștem, chiar dacă e steril, neprovocator, comod, sau în unele cazuri chiar rău.
Mi-am pus și eu întrebarea de ce nu am plecat de atâția ani, de ce sunt tot acolo? Mi-am și răspuns. Pentru că n-am de ce. Noi nu locuim împreună, decât de patru ori pe an, nu-mi stoarce neuronii, e bunuț și atent și nu-mi face nici un rău. E un prieten de nădejde, mai bleg el, așa, care trebuie împins de la spate dar nu e toxic. Ceea ce e mare lucru.
Ipoteza total utopică- a devenit așa în timp- a unei relații permanente cu dânsul iese din discuție, de vreme ce nu s-a concretizat de-a lungul unui timp omenesc consistent trecut.
Dincolo eu nu știu ce este, dar pot presimți. Eu exist secvențial, când se poate, cum se poate, fără a atinge cursul firesc sau mai puțin firesc- n-am de unde știi- al unui matrimoniu bine sedimentat pe considerente necunoscute, dar presupuse ale unor averi comune intangibile de către emoțiile omenești.
Asta s-a dat. Ce s-a cerut numai Dumnezeu o știe! M-a preocupat intens oglinda aceasta pusă în fața mea după aproape patru ani. Când durerea trece poți privi situațiile realist și constatator, detașat. Ahaaa, asta a fost! Cool. Am priceput acum. Merci Doamne de explicație! E bine și așa.
Apoi mi-a venit în minte o scenă din filmul 1984, în care bineînțeles că n-aveai voie să iubești, să fii într-o relație, să nutrești sentimente umane. Au fost prinși și printr-o metodă sadică de-a dreptul, cu ceva șobolani care urmau să le halească- capul, ochii, pentru că le era întemnițat taman acela- dacă nu- și negau sentimentele, au dat vina reciproc unul pe celălalt, într-o frică fizică perfect de înțeles pentru un muritor adesea prea puțin demn.
Aflu de pe un podcast mișto pe care-l ascult constant- The Rest is history – că și Joan of Arc a abjurat inițial de frica flăcărilor. Și a tras pe seamă, ulterior, că urma să stea întemnițată pe viață în haine de femeie- ori asta nu era ceva foarte demn pentru o eroină.
Eu n-am fost pusă într-o situație extremă dar nu pot fi decât recunoscătoare pentru asta.
Ideea e dacă chiar vrem să fim eroi cu orice preț. Nu vrei când vine rozătoarea, flacăra sau posibilitatea pierderii consistente de bănet. Idealurile romantice s-au dus pe apa sâmbetei din Evul mediu începând! 😁
semnepesuflet 