Sâmbăta care a trecut, acum exact o săptămână, m-a sunat o prietenă bună să mă anunțe victorioasă că divorțează. Am rămas bouche bée la aflarea veștii. Relația lor se afla pe butuci de mai bine de doisprezece ani. Știam. Doar că la toate sfaturile exterior-binevoitoare, ea nu se simțea în stare s-o facă. Până s-a produs declicul.
Punctul critic a fost atunci când ea a aflat că el avea o iubită, back in 2014, dar culmea- asta m-a amuzat tare de tot când mi-a povestit acum- deși ea îi dăduse un ultimatum ilo tempore, el nu s-a despărțit de iubită, ci aia s-a luat și s-a cărat undeva în străinătate.
De altfel și acum era foarte uimit și neplăcut surprins că C. voia să divorțeze. Era un banc cu oile albe și oile negre:
-Badie care dau mai mult lapte? Oile albe sau oile negre?
-Alea albe…da și alea negre…
-Da care dau mai multă lână?
-Alea albe…da, no și alea negre.
Și tot așa…era bună și nevasta dar și amanta. Omu’ nu era deranjat că are două gagici. Una îl stimula din niște puncte de vedere, alta îl hrănea, îi făcuse doi copii frumoși, acum mari, aveau o casă mare și bani suficienți, concedii exotice, fără futai, fără mângâiere, fără vorbe frumoase, drag sau alte componente care fac o femeie fericită. Care era problema ei?!
Când ea i-a spus tot ce gândește, ăsta numai pufnea indignat…ca și cum asta ar fi fost nebună și voia luna de pe cer. Bașca nu ea era provider-ul oficial, ci el. Cum adică, asta vrea să divorțeze și din ce-o să trăiască…a încercat să o manipuleze în sensul acesta dar C. nu s-a lăsat. O ținea una și buna. Au anunțat băieții. Unul, cel mare, n-a fost surprins, cel mic s-a apucat de plâns și a zis că pentru el erau cuplul ideal.
Păreau, am zice noi, răi din exterior.
Treizecișicinci- așa cum se transcrie bănetul, de ani de căsătorie. O viață.
Bravo C.!
Niciodată nu e bine să pui etichete pe oameni. Niciodată nu știi ce va face un om și cum anume se poate rupe lanțul-de iubire, de confort sau amăgire. Eu sunt mândră de ea!
O femeie harnică, frumoasă, înaltă și subțire ca o trestie care a crescut așa, singură în vânt și nu a avut nici măcar parte de un iubit, de drag și mângâiere așa cum ar fi meritat.
Sunt complet siderată că a trecut atât și la fel de siderată că s-a decis. Sunt siderată de cretineala lui B. care nu înțelege ce i-a lipsit femeii. WTF?
Când ne decidem, ne eliberăm. Acum e nebună și vrea casă, ba la munte, ba la mare, ba-n Italia. Vorba unui amic: Hooo! Frână!
Vrea să recupereze anii pierduți dar chestia e că ăia nu ți-i mai dă nimeni înapoi. De acum ce faci e important.
Cumva îi invidiez starea și aș vrea să simt la fel. Că dau din mâini, din picioare, că mă scutur de cele netrebuincioase, ca de o haină veche, că fug și respir. Apoi mă repliez și-mi dau seama că eu sunt cazul super fericit și că n-am de ce mă scutura așa de dramatic. Dar e o stare de dorit, pe care merită să o invidiezi.
I-am zis consortului și s-a șocat. Păi da…că ce, de ce și cum. Păi ce-i invizibil pentru ochi contează, trebuia să deslușești acest mare mister uman, până acum, a zis-o și Saint Exupery mai bine ca noi…
Merg să lucrez ceva că se schimbă ora…
semnepesuflet 