Arhive pe categorii: Uncategorized

Pe mine mă șochează lucrurile contradictorii aflate între imagine și realitate, intenție și acțiune și alte asemenea.

Mi se pare cumva bizar, că o aparență care îți este servită, nu contează situația, o iei de bună, fără să ți pui nici cea mai mică dilemă/problemă că poate ascunde fix realul trucat și mușamalizat, agrementat și asezonat după placul EX tern

Am devenit de mult extrem de susceptibilă la orice tip de livrare a unor imagini ce par cumva artificiale sau contrafăcute. Dar apoi stau și mă gândesc că poate acei oameni de aceea se pozează așa sau agrează acea manieră de imortalizare pentru că ei înșiși sunt artificiali… sau nu asta- că doresc neapărat, ci că efectiv nu-și dau drumul, ei înșiși.

„Scrieți numele în apă cu sare și în viața te se vor întâmpla minuni” – ascult aseară pe youtube într-un playlist fără nici o legătură cu punctul de la care pornisem în audiție. „Este o metodă foarte simplă care ți va schimba viața, pe care o poți împărtăși prietenilor și familiei tale! Dar nu uita să dai like și subscribe pentru a fi la curent cu noutățile canalului nostru!”

Hai serios? mi se pare un contrast izbitor între intenție și acțiune. Sfaturi spirituale combinate cu alchimia rețelelor de socializare.

Îmi dă de gândit. Aș vrea să am o revelație în care God să-mi transmită să-i dau like și subscribe. Chestia e că i-am dat demult și nu știu dacă și-a mărit simțitor canalul datorită inițiativei mele.

Aberez probabil. În fine, am luat de patru zile o ghioacă mică de pisică ca să-i țină de urât mofturoasei mele mari cînd sunt plecată pentru mai mult timp.

Vara asta am urmărit-o pe o cameră și ea nu mă vedea. De cea mare, zic.

Îmi auzea doar vocea care-i făcea declarații și din drag mai rădea cîte o palmă camerei neștiind cu siguranță ce se petrece. Fata care a venit să aibă grijă de ea o ridica mereu. Camera, nu pisica.

Am realizat că e o pisică singură, așa că acum când m-am întors am decis să mi duc ideea la bun sfârșit.

Un mâț mic pentru tovărășie. Mâța, de fapt, mică este șchioapă de un picioruș. Așa s-a născut. Este foarte jucăușă, iubitoare și vioaie. O bucurie cu blană colorată. Asta mare n-o bagă în seamă, încă. O studiază constant dar e rezervată. Nu se lasă ușor. E matură și prețioasă. Cred că se vor înțelege finalmente dar trebuie avut răbdare. I-am băgat pe altcineva pe teritoriu. Să-mi fie rușine!

Mă doare să o văd cum țopăie cu cele 3 piciorușe bune și cel de-al patrulea incomplet. Dar apoi mă gândesc că așa s a născut și nu știe cum e să țopăi cu patru picioare. Ea e fericită că țopăie și cu alea trei. Tare mi-e dragă. Mi se pare metafora perfectă pentru gândurile mele.

Ce am sau nu am în plus? Pot fi fericită cu ce am? Sau cu ce n-am?

Cineva din exteriorul meu mă vede cam la fel cum mă uit eu la Nata…poate să-i fie milă de mine, să se înduioșeze sau să mă compătimească.

Habar n-am. Așa m-am născut. Sunt fericită așa cum știu și pot. Când sunt. Acum sunt. Pisica asta mi-a schimbat tot vibe-ul bad.

Like, subscribe sau follow life. As it is. Acum și pururea și-n vecii vecilor amin!

Redactez…ceva mai vechi, se simte după personajele pomenite dar foarte actual cumva- din 2011, oct.9 ora 3.16 min a.m

….lucruri mici si mari, despre valori-cele de mai demult, despre zambet si a sti sa-l folosesti, despre a sti sa spui multumesc si din cand in cand ”la multi ani” cuiva care stii ca- l merita, despre a sti sa raspunzi cand esti intrebat sau provocat si a nu lasa lucrurile sa treneze pentru ca nu te poti decide, si da, a te putea hotari atat in ceea ce e esential cat si ne-esential cum ar fi culoarea unei bluze ( nu piere lumea din asta), despre a asculta muzica (buna) si despre a o lasa sa te modeleze, despre carti si lumea pe care ti-o deschid ele, despre a sti sa scrii in limba ta corect ortografic, si despre liniste care e albastra ca si cerul, despre mirosul toamnei din gradinile arse si despre senzatia gerului de iarna sticlos ce- ti ingheata fiinta obligand-o sa se intoarca catre sine pentru a-si putea gasi caldura, despre a te iubi si pretui si a-ti acorda ce e mai bun(apoi o vor face si altii), despre a ignora idiotii si a le zambi superior, despre mirosul de Chanel 5 si despre cutia cu bijuterii (fara aur si Cartier neaparat) ce te asteapta cuminti dimineata si despre draperia care lasa cerul la vedere tot atunci pentru o noua zi,  cand te trezesti somnoros, despre prietena unui prieten de-al tau care face paine de casa si iubeste aluatul,  despre prieteni si pahare de vin baute impreuna si despre acea comuniune speciala intre voi, despre priviri intelegatoare si tacite in suferinta, despre semnificatia cuvantului ”dor”, despre cei care pleaca dintre noi si despre urma ramasa in suflet,despre lucrurile nespuse care dor altfel decat cuvantul ”dor”, despre alchimia secreta si nestiuta a coltisorului tau preferat din casa alcatuita din lucruri ce nu inseamna nimic pt altii – ce frumos sa ti vorbeasca doar tie…despre toate acestea in contrast izbitor cu:
stirile de la ora 17.00 si nebunia de la TV, Elena Udrea si Daniela Crudu, despre ultimul tip de Iphone fara care imi dau obstescul sfarsit daca nu-l am si apoi nu l stiu folosi, despre cum sa fiu VIP cand n-am nici o calitate esentiala pentru asta dar nici nu mi trebuie,  despre cum sa fiu vazut altfel decat gaunos cum ma presimt, despre mall-uri si haine inseriate multe si colorate, depre galagia de pretutindeni si despre obligativitatea de a ma distra in week- end ca am muncit toata saptamana, despre concedii exotice si poze demonstrative pe facebook ca eu sunt cel mai tare, despre muschi si lipsa de creier, despre silicoane si fake, despre cine as putea fi daca m-as asculta mai des si nu m-as cauta la party-uri tematice, intorcandu-ma mai trist decat cu identitatea imprumutata, despre comunicare si neputinta de-a o face real, despre dorinta si frica , despre frica de patul lui Procust unde ma asez oricum singur si fara nici un ajutor…despre exterior si atat de putin interior…

Da, pentru că sunt home alone, deși în vacanță și pentru motivul că am avut un vis foarte intens, mă bucur că s-au așezat lucrurile astfel ca să pot scrie și aici. Să dau cumva un semn mie- obiectivat -despre mine și stările mele.

Poate și ție. Nu știu dacă te interesează, deși pot presupune că da.

Am devenit la fel de serioasă ca și pisica mea de acasă care nu zâmbeste niciodată.

Chestia cu bucuria se menține chiar și acum după atâta timp. Nu mă pot bucura. Nu înțeleg de ce.

Sunt lipsită de bucurie și entuziasm. Fac lucruri pentru că am simțul datoriei foarte acut, dar sunt cumva în afara lor. Mă bucură doar într-un fel de silent voice cînd fac chestii manuale. Gătesc dacă e nevoie dar nu mi place.

Am așteptat să vin aici să mă odihnesc dar acum vreau să plec. Nu-mi găsesc locul. Sunt într-un fel de cameră de așteptare pentru ceva ce va să vină să mă fericească dar ȘTIU perfect că dacă nu mă pot bucura acum, n-o voi face nici atunci.

Am avut un vis cu tine azi noapte. Frumos de tot și cald. Cu multă iubire, expresia perfectă a unei realități de multe ori ocultată de careva din noi. Știm noi care. Apoi m-am trezit brusc în dimineața zilei de 17 august la ora 11.11 minute. Numerele mele care mă urmăresc pretutindeni.

Algoritmul existențial personal în care se petrec lucruri după un cod tainic necunoscut mie, exact ca în A beautiful mind pe care l-am revăzut zilele trecute.

Mi-a trecut faza cu momentul de urâțenie. Mi s-au făcut complimente și m-au validat suficient, cred.

Cumva mi-e dor și l rog adesea pe God să mi dea câte un semn, indicativ despre tine. Sunt în stare să rabd mult știind că ai fi desprins din orice combinație nocivă pe care am intuit-o mereu. Era cumva toxicitatea aceea prezentă mereu ca un miros sinistru, o otravă pe care am simțit-o constant.

Și să fii sănătos. E tot ce pot să cer mai mult.

În rest le-om duce toate.

Am dus cenușa mamei în Grecia. Ne-a pus să-i promitem că o vom arunca de pe muntele Athos. Asta nu s-a putut, dar am aruncat-o de vis-a-vis de Athos.

Am găsit un loc ascuns de privirile tuturor-niște stânci organizate sub forma unei unei pâlnii în interiorul căreia puteai ajunge printr-o cărare cu urcuș relativ ușor. A fost ceva incredibil cum am găsit locul, brusc și neașteptat lângă o plajă plină de lume. Cumva, nimeni nu era prea curios să cerceteze stâncile.

În interior erau niște formațiuni ce semănau cu niște aripi de îngeri. Am rămas perplexă. Parcă era, acolo, așteptată, ultima rămășiță a ei. Radu a desfăcut urna sigilată în decembrie. Cenușa mamei semăna izbitor cu nisipul din acea zonă. Era ca și cum s-ar fi reîntors într-un loc din care plecase. Nu aveam lumânări dar Radu a venit cu ideea să facem una dintr-un con de brad cu rășină, fapt pentru care fie-mea a adunat cu perseverență înainte de moment rășină de pe copacii întîlniți pe drum plus conuri.

Am aprins lumânarea naturală. Natura era covârșitor de frumoasă și senină. Nici un nor pe cer. Radu i-a dat drumul în două etape. Una acolo mai sus, unde stăteam și noi, iar pulberea devenise aurie în bătaia razelor de soare. Urmând vântul ascendent s-a dus și ea undeva sus, fără vreo direcție anume. Apoi Radu a coborît ajungând până aproape de un ochi de mare verzuie ce se lovea cu putere de stânci. A scuturat urna, cu o grimasă amară, iar cenușa a căzut o parte lângă tălpile lui, iar alte, multe părți s-au dus fiecare pe alte drumuri necunoscute cum sunt și cărările ce ne poartă cât suntem vii.

A rămas acolo jos, tăcut, uitându-se la apă și ștergându-și ochii cu mâneca de la cămașă. Noi, fetele stăteam liniștite mai sus, privind și plângând pe tăcute și noi, ieșirea definitivă a mamei din existențele noastre.

Era liniște, era măreție, era comuniune cu Divinitatea care, iată, o dată mai mult, a rezolvat problema cum nu se poate mai bine. Am împlinit voia mamei. Odihnească-se în pace și în Lumină!

***

M-am bucurat de vacanță dar sunt retrasă și tăcută. Mi se pare că s-au adunat zeci de ani peste capul meu și nu mă mai văd frumoasă ci bătrînă. Nu i-am lăsat să-mi facă poze. Nu am cuvinte de laudă pentru mine. Posibil să fie o etapă.

M-am întors și vreau să mă îngrijesc, nu că aș fi o loază dar simt nevoia de răsfăț. Coafor, cosmetică, manichiură, pedichiură, sală de trei ori pe săptămână.

Mi-am schimbat antrenoarea. Azi am avut prima intâlnire cu Roxi care-i o beauty cu ochi verzi de vârsta fie-mii și cînd i-am spus câți ani am a zis că arăt foarte bine și nu-mi dă vârsta. Câteodată când mă iubesc îmi pare și mie că aș fi frumoasă dar nu tot timpul. I-am mulțumit dar putea fi politicoasă, doar o plătesc și e un mod de încurajare. Când eram în fandare m-a întrebat dacă poate pune mâna pe picior și eu am zis că da. M-a atins ușor și a zis că e foarte bine, apoi a adăugat că știa de la Alexandra, fosta mea traineriță că mă descurc. M-am bucurat tare. Nu vreau să fiu povară pe capul nimănui, nu că mama ar fi fost, draga de ea. A plecat atât de repede și crunt că-mi mai ia, până o să-mi revin.

Sunt într-o etapă în care, parcă, nu mă pot bucura. Sunt cumva tristă inside. Sesizez lucrurile frumoase. locurile, oamenii care-mi plac. Sunt curioasă și prietenoasă, dar doar cu cine vreau eu. Veniseră ceva prieteni de ai fratelui meu și n-am vrut să stau cu ei. Erau generații apropiate sau cu ceva mai tineri, dar nu cu mult, cu copii relativ proaspeți pentru vârstele lor. N-am nervi. Iubesc copiii dar n-am nervi. Așa cum îi spunea și fie mii când era mică că era dulce pentru noi, că era a noastră, dar să se calmeze în public că e posibil ca pe alții să-i scoată din pepeni.

Ani grei! Ani grei, Doamne mi-ai dat și-ți aduc mulțumire pentru ei! Ca și pentru bucurii și izbânde, mari sau mici. Pentru tot. Și pentru iubirea dată și apoi luată. Nu mă mai lupt. Așa a fost să fie. Știi tu mai bine de ce.

Facă-se Voia Ta!

Azi sunt fix șase luni de când mama a plecat. Dacă nu mi-aș aminti suferința aș putea fi senină, dar n a trecut destul timp ca să las asta în urmă. Încă.

Am fost la biserică de dimineață. O liturghie pentru mama. Pentru sufletul ei. Am auzit aproape fiecare cuvințel și l-am simțit corespunzător. Am stat mai mult cu ochii închiși ca să nu fiu distrasă de nimic. Când a început Prefacerea mi-am dat seama într-un fel de epifanie că nu doar că stau în genunchi la modul ritualic, ci cu adevărat că Dumnezeu m-a scos dintr-unele situații ca să nu fie și mai rău. Ca să am parte de mai puțină suferință. Atunci când se întâmplă ceva ce tu nu dorești nu pricepi de ce. Nu vezi, pur și simplu, ca orbul din evanghelia de azi. Nu vezi ce vede Dumnezeu. Nu înțelegi de ce a ales asta pentru tine. Sigur, cei care cred.

De restul nu vorbesc. Mi-am amintit cu mare precizie deși nu era locul și momentul, de începutul lunii iunie de acum doi ani. Ar fi trebuit să fie niște zile cu fericire. N-au fost. Dimpotrivă. În suferința acută ce a urmat tăcerii și chinului acelor zile nu pricepeam- așa cum a spus și preotul azi- de ce mi s-a întâmplat acel lucru. Răsuceam în minte, minut de minut de ce, de ce, de ce…

Răspunsurile vin mult mai târziu. De obicei când nu mai ai nevoie de ele. Dar tot atunci realizezi că ai fost salvat fără voia ta. Ai fost tras de păr brutal dintr-o situație în care ai fi suferit mult mai mult dacă rămâneai. Când situația e foarte grea, poate chiar toxică și tu nu ai deplina vedere asupra ei, încăpățânându-te să stai în ea no matter what, Dumnezeu își trimite îngerii și spune ”ajutați ființa aceasta- ea nu vede, nu știe, nu simte răul din spatele ei…”

Realizând acest lucru am mulțumit cu recunoștință adevărată, de data aceasta nu doar dintr-un sentiment inautentic, doar pentru că știam că așa trebuie. Nu, n-am fost pedepsită, cum credeam. Am fost efectiv salvată. Scoasă, brutal ce-i drept și cu mare durere- incomparabil cu ce s-ar fi întâmplat însă ulterior. Azi am priceput asta la modul autentic.

„Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei din inimă și din gînd…” a mai rostit preotul la pomeniri. Da, Doamne, Tu știi și inima și gândul meu! Binecuvîntează-i și-i pomenește!

Am ales ca anul acesta de ziua mea să plec la Paris. Singură cuc. Îmi doream de mult să ajung acolo să mai văd muzee și expoziții și deși, inițial am zis că merg la Getaria să văd muzeul Balenciaga, era foarte complicat cu avioanele și distanțele și cheltuielile erau pe măsură.

Așa că brusc m -am decis să plec la Paris. Puțin am emoții, că programul minții mele cu „n-o să mă descurc” funcționează la marele fix, încă chiar și după experiența de acum ceva vreme a primei plecări pe un alt continent, singură contrar a ceea ce crezusem inițial.

Na, n-am pățit mare lucru nici atunci și cred că nici acum n-o să fie nimic nasol. Ar fi trebuit însă, să-mi dea de gândit faza cu frica de a călători departe și-n altă parte- era un semn pentru anxietățile mele ocultate sub aparența de curaj și îndrăzneală. un mecanism de apărare bine aranjat de egoul meu protector.

Iată, 12 ani mai târziu refac un alt traseu, singură-pentru că așa mi-am dorit și aștept cu nerăbdare acest drum.

Multe dintre visele mele recurente sunt legate de locuri necunoscute în care, deși la prima vedere totul pare să meargă și eu știu perfect traseele, ceva se întâmplă și mă rătăcesc. Calea ce părea simplă devine complicată și deși sunt perfect conștientă în vis că știu să mă întorc unde stau, sau unde am o întîlnire, de fapt drumul se schimbă, locurile nu mai seamănă cu ce știam și plonjez perfect în necunoscut.

Acum o încerc for real!

Tu cu tine. Te iei și te duci după urma caldă a sufletului tău iubitor. Mi-am întrebat cam acum o lună sufletul ce vrea de ziua lui- nu mese cu prieteni, nu chefuri, nu aruncat de bani pentru alții a opinat el. Ceva care să-l rotunjească frumos și să-i exalte trăirea.

Plecăăăăăăăăăăăăăm! Eu cu mine însămi, cu tot bagajul de frici și nesiguranțe, de programe nocive încă active, de complexe dar și cu părțile curioase, îndrăznețe, care vor să cerceteze necunoscutul- forma probabilă a unei morți viitoare.

Tot ăsta, un pachet, vulnerabil, fragil dar și puternic- umbre și lumini, alcătuirea imperfectă a ființei ce-mi poartă numele meu știut de Dumnezeu- așa cum am citit undeva că Dumnezeu ne știe pe fiecare pe numele mic.

Îmi vine să plâng prostește de de toate, de bucurie, de emoție, de frică, de surescitare, de încântare. Sunt un copil mare necrescut ca aluatul nedospit pentru cozonacul de Paște care vine imediat.

O să fie bine. Suntem doar noi și tu știi că proiecțiile minții tale sunt cel mai adesea exagerate și, niciodată nu ți s-a întâmplat nimic îngrozitor contrar expectanțelor tale.

Lumea e și o carte din tarot. Înseamnă sfârșitul unui ciclu. Finalizarea unei etape. Începerea a altceva. Un mod de a te cunoaște, poate diferit față de toate prostiile băgate -n cap de alții.

O fi devreme, o fi târziu?

Cât mai am suflu în mine cred că e foarte bine.

Am avut în decursul nopții trecute două vise suficient de ciudate. Trebuie să le scriu ca să mă pot gândi la ce înseamnă ele și să nu le uit.

Primul era că m-am căsătorit cu un negru. Îmi pare rau dar nu pot spune afro american că mi se pare stupid. Era ceva ciudat acolo. Ajunsesem undeva departe și mă mai căsătoream o dată. Asta mă făcea bigamă. Aveam vagi procese de conștiință dar dată fiind distanța dintre cel existent alb și cel nou, negru parcă nu părea așa grav. Nu am făcut-o din convingere. Cumva tipul ăla voia și eu nu știu de ce am cedat. Mă iubea, era evident. Nu mai știu dacă era frumos sau urît, știu doar că era înalt, generos și ciocolatiu. La un moment dat a existat și ceva eveniment cu valoare etnică, cu imprimeuri colorate și femei care lucrau ceva pe acolo dar contextul este încețoșat.

Apoi a trebuit să plecăm undeva- nu stăteam împreună ci era, parcă, un tren și stăteam în compartimente diferite. El trecea destul de des pe lângă mine și mă mângâia pe braț. Era ca și cum nu ar fi trebuit ca restul să știe despre noi. Ciudat. Starea mea nu era una de veselie sau de încântare, ci dimpotrivă de anxietate. Cum naiba mă măritasem cu ăsta și de ce? Ce o să se întîmple dacă se va afla? Eram bigamă și asta era suficient să nu-mi placă. Dar nu eram nici îndrăgostită ca să justific corespunzător o atare acțiune.

Citesc în Dream Mood Dictionary acum de dimineață că a te căsători înseamnă angajament, armonie sau tranziție, și că treci printr-o fază de dezvoltare importantă a vieții tale. Poate fi și că reunifici aspectele masculine cu cele feminine, aparent opuse, contradictorii și problematice- mda, eu albă, ăla negru- să zicem!

Dar la semnificația bigamiei spune că trec printr-o perioadă dificilă în a cîntări opțiunile și a decide între două alegeri. Pe de altă parte faptul că m-am căsătorit mai degrabă pentru el, deci că m-aș fi sacrificat ca să fie el fericit indică faptul că fac chestia asta într-un tip de relație, că joc rolul unui protector și că am grijă să feresc sufletele de a fi rănite. Pare corect. Că stau să meditez așa e. În viața reală așa s-a întîmplat.

Mă uit apoi la ce înseamnă să visezi un afro-american. Nici mai mult nici mai puțin decât propriile rădăcini și moștenirea, indicându-ți să cauți și să-ți descoperi sufletul, iar în mod alternativ poate fi și nevoia de a fi mai creativ și expresiv.

Nu sunt prea expresivă, lately e adevărat.

Ăsta a fost primul.

Cel de-al doilea era și mai bizar dacă pot spune așa.

Eu montam un spectacol, cumva de păpuși, ca acelea din vechile târguri cu teatre ambulante.

Doar că aici eram acasă, la teatru și erau prezente toate „somitățile” cu fițe pe care le cunosc în the real life. Cumva, scena era ca un fel de tub, la capătul căreia se întâmpla acțiunea cu păpușa- era doar una. Păpușa era integral opera mea și tot mise en place-ul de altfel. Tubul era amplasat cumva în spațiul lateral, nu al scenei ci al stalului și lumea era într-un du-te vino constant.

Eram din nou anxioasă pentru că se pierduseră ceva elemente din decor și chiar dintre accesoriile păpușii de-a lungul actelor ce trebuiau jucate. Nu știu cine era păpușarul. Nu a apărut deloc și faptul că nu aveam toate elementele și că nu păreau să se închege lucrurile așa cum mi le-am imaginat, cu lumea acolo așteptând, mă făcea nevrotică.

Încercam, cumva compulsiv să recompun scenele cu ceea ce aveam la îndemână zicându-mi că restul oricum nu știau ce avusesem eu în cap și că mă voi descurca cumva. Mi-era groază că o să mă fac de minune.

Și-acum traducerea tot din Dream Mood Dictionary: păpușa semnifică capacitatea sau non capacitatea ta de control- era ceva ce eu creasem- în concluzie eu mi-am creat propria stare de inerție, cu atît mai mult cu cât nu era nici un păpușar.

Pe parcurs am pierdut din elementele de construcție- ele fiind ceea ce conturau personalitatea păpușii așa cum doream eu să fie percepută – lucru stresant în spațiul plin al teatrului- care semnifică partea de socializing și de gratification prin spectacol- bref eu cred că mi-am creat o păpusă care să se dea în spectacol așa cum mi-am imaginat eu că trebuie să o facă, să exprime anumite lucruri ca să dea bine și dintr-un motiv necunoscut elementele care urmau să o redea fix așa cum mi-am imaginat-o eu ochilor exteriori s-au pierdut.

Acum era nevoie să operez doar cu ceea ce rămăsese ca să nu mă fac de cacao în fața lumii. Deci, de fapt, ceea ce încercasem eu să controlez se dusese pe pustii și acum trebuia să mă descurc cum pot. Iar ca și colac peste pupăză totul se petrecea, sau trebuie să se petreacă într-un tunel, sau tub. Păpușa avea să iasă să performeze în capătul tubului către scenă, despuiată de toate accesoriile gândite de regizorul și creatorul care eram eu!

Fată, ai la ce te gândi!!! Două vise grele dintr-o lovitură!

Cum zic ăștia pe Fb: Paște fericit prietenilor catolici!

Întotdeauna când plec undeva, chiar dacă nu departe de casă, îmi place să am locul meu. Nu mai stau la prieteni, nu pentru că nu aș ține la ei, sau nu le-aș aprecia efortul, dar de fiecare dată când am ales să le fac lor pe plac și nu mie, n-a ieșit bine.

Într-un fel e și firesc, dacă te piși contra intuiției ca să nu-i superi pe alții.

Și din păcate, nu mi-am ascultat intuiția taman când era necesar să o fi făcut. Într-un anume moment, dintr-un anumit început de iunie. Tot ca să nu supăr. Tot împotriva a ceea ce simțeam. Atunci am încasat-o big time.

Îmi place să am locul meu și să-mi creez mica dezordine care va face locul să pară familiar, să-l personalizeze. Sunt o ființă în egală măsură dezordonată dar și ordonată.

Modul cum așezi lucrurile sau cum preferi să le arunci crează un fel de alchimie proprie doar ție și personalizează orice spațiu impersonal. Cred că de aceea nu pot dormi la prieteni, când mai merg în deplasările mele. Nu pot fi eu. Este esențial pentru mine să fiu naturală. să am spațiul personal, să-mi desfășor ritualurile dimineții în calm și pace.

Cartea mea, cana de cafea, ghergheful de brodat, laptopul, demachiante și alte cosmeticale, toate stau ca niște păzitori de nădejde pe marginile unui pat mare, în mijlocul căruia mă lăbărțez atât cât se poate.

Mi-am schimbat complet ritmul vieții de când cu mama și problemele mele trecute de sănătate. Dorm la ore civilizate, de aceea diminețile mele se petrec devreme și constat că asta îmi place.

Am schimbat. Uite, că s-a putut. O modificare existențială de care nimeni din jurul meu nu mă credea capabilă. Nu mai pot să îmi imaginez cum stăteam nopțile târziu trează să lucrez. Poți schimba orice dacă vrei.

Azi vine primăvara oficial. Ieșirea din iarnă, din durere, dintr-un trecut apăsător se petrece și o simt pe deplin. Parcă am dat jos o povară înfiorător de grea. Când am ajuns la București, pentru a treia oară, deja anul acesta, mă aștepta o imensă magnolie înflorită la capăt de oraș unde m-a lăsat bla bla car-ul. Era ca o urare de bun venit și mi-a bucurat sufletul aproape copilărește.

Mă bucur copilărește, de fapt, de orice. Fiecare lucru, obiect, plantă, fenomen, situație este un motiv de bucurie, dacă alegi să te minunezi de faptul că trăiești încă, că exiști, că te miști, că respiri, că-ți merge mintea. Am realizat prin prisma trecutului că nu mi se cuvine nimic. De aceea sunt recunoscătoare pentru fiece bucurie care-mi intersectează calea.

Aș minți să spun că nu am îndoieli sau diverse frustrări. Am, dar aleg să le așez undeva deoparte. Din când în când ele ies la suprafață și atunci sunt supărată, sau după caz furioasă. Nu este senin mereu. Dar predominanța, pe care am ales-o eu, în deplină conștiență, este aceea a bucuriei vieții.

Și azi asta se întâmplă cu adevărat. E primul sentiment al acestei primăveri din viața mea, de eliberare, de descătușare a tristeții, a poverii, nu doar din cauza plecării mamei care a fost apogeul tuturor tristeților, ci din tot și toate.

Aseară eram într-o vizită la una dintre prietenele mele de suflet. Era o seară a confesiunii ei. A ales să se desprindă voluntar dintr-o relație cu un bărbat pe care îl iubea și îl iubește și acum. Eu mersesem cu laptopul să i fac ceva analize astrale. Poate-mi schimb profesia- mă joc cu diverse gânduri!

M-a durut durerea ei foarte tare și mi-am retrăit pe tăcute propria poveste. Cumva, cu un an jumătate în spate eram și eu cea care o împinsese să trăiască acea poveste de dragoste de care știam, cu precizie, că avea nevoie sufletul ei. Acum alesese să plece pentru că situația era asemănătoare aproape unu la unu cu a mea. Doar că durase mai puțin. Ea se iubește mai mult pe sine decât am făcut-o eu, deși declam contrariul.

Asta e. Am întrebat-o dacă nu ar fi vrut să trăiască ceea ce a trăit și a zis că nu. Despre asta e vorba: ți se dau niște situații de viață în care tu poți alege, fie nu te scufunzi în ele și pierzi, fie te scufunzi în ele și tot pierzi. Diferența în cel de-al doilea caz, este că vei fi cumva îmbogățit, iar după ce durerea își va fi găsit culcușul vei constata nu fără oarecare surprindere că tot ce s-a petrecut te-a făcut diferit, te-a recreat într-un fel ce nu-l credeai posibil.

Dar acest fapt se petrece doar dacă trăiești mai mult în inimă. Dacă iei totul din perspectiva rațiunii te poți simți folosit, abuzat, mințit sau păcălit. Depinde totul de cheia în care alegi să-ți citești trecutul.

Iar cheia este, cel mai adesea, cea a iubirii. Pe care o împingem, o înghesuim într-un cotlon sau o înnăbușim cu pretexte raționalizante.

Sunt liniștită, iar acesta e un mare câștig pentru sufletul meu. Poate să calce primăvara peste mine. Cu toate florile sale!

Pe finalul zilei m-am simțit tare tristă. Am ascultat muzică italiană mergînd spre prietena mea, ca să o stilizez pentru un carnaval.

Inițial mi-era bine și m-am înveselit pentru că era soare și frumos și muzica suna plăcut în urechile mele. M-a făcut să mă gândesc la tine, la noi, însă cu conștientizarea perfectă a statusului actual, fără nici o așteptare și în echilibru. Cum e mai bine, deci, dar câștigat cu trudă, în timp.

Apoi venind spre casă, mi-am continuat playlist-ul început, venind agale pe jos, prin Andrei Mureșanu. Mintea, fără să vrea, compară situațiile și asta m-a făcut să-mi amintesc de un moment din vară, când am coborât, tot așa, încet venind dinspre Grand Hotel Italia unde ajutasem la îmbrăcarea unei mirese.

Era iunie, soare și cald și nimeni nu era bolnav. Mama era bine și veselă cum era de obicei. Acest gând a fost suficient să mă destabilizeze complet, până la punctul în care m-au năpădit, la propriu, toate amintirile cu ea. Dintr-odată mi s-a făcut un dor nebun de ea și fiece moment, chiar din copilărie mi-a revenit în minte cu o acuratețe ieșită din comun și dureroasă deopotrivă.

Eu mi-o amintesc pe ea, puternică și zâmbitoare. O forță,efectiv. N-am prea înțeles nici acum ce s-a întâmplat cu ceea ce percepeam atunci, poate distorsionat, ca fiind o forță.

Nu era distorsionat. Era o forță. Dar s-a pierdut pe cale, cum se zice, din multele motive obscure, ascunse de ea față de noi și față de ea însăși. S-a știut amăgi ca nimeni altcineva, de frică sau cu frica de-a trăi și altceva decât îi era familiar, cunoscut.

Mama pe care mi-o amintesc ca și copil, era sexy, lustruită și cochetă. Mirosea bine- o combinație de parfum amestecată cu tutun, pentru că fuma demult, fir-ar ele de țigări să fie! Avea părul lung până la umeri, ușor buclat, purta fuste până la genunchi, ușor evazate, cum se purta în anii 70, când eram eu copil, pantofi de lac cu baretă și toc și bluze pe corp, mulate. Avea multe inele pe degete- chiar și acum înainte de a muri- i le-am lăsat până în ultimul moment- iar mâinile sale erau frumos manichiurate cu lac roșu puternic. Mi se părea epitomul feminității însăși și o divinizam din două motive: primul că o vedeam rar, ei stând la Cluj, iar cel de-al doilea, pentru că era diferită de bunica și alura ei întreagă respira modernism și tinerețe, chestie pentru care aveam feeling de mică.

Mama reprezenta o poartă încă nedeschisă către o lume nouă, necunoscută mie, dar pe care o intuiam perfect.

Apoi, pe măsură ce m-am apropiat de lumea asta, misterul a început să pălească în timp ce eu creșteam și sesizam diferitele lucruri inevitabile atunci când locuiești împreună cu cineva- diferendele dintre ai mei, tristețile ei, jurnalul în care scria și consider acum că se văieta, cum poate ar considera și fie-mea după ce le va citi întâmplător pe ale mele, după ce nu voi mai fi.

Foarte relativ. Diferența majoră dintre modurile noastre de a gândi despre relațiile sentimentale, lucruri puse pe tapet de-atâtea ori în ultima perioadă. Esențe diferite cu temperamente diferite. Mă bucur că i-am spus atunci, când încă era bine și conștientă, că îmi pare rău, că abia târziu de tot, am priceput că pentru ea era esențial, mai înainte de orice, să fie într-o relație de cuplu. De aici dependența de bărbații din viața ei, autentici sau falși, imaginea distorsionată despre ceea ce este o relație de iubire.

Pentru că tata- mi-a zis ea- i-a spus odată, când încă erau împreună că citește prea mult și-și populează imaginarul cu romantisme luate din romane. Râdea când mi-a spus asta, dar a recunoscut că așa era.

Iubirea ideală plină de romantism și pasiune, unde nu există trădări sau minciună, înșelări adulterine sau părăsiri nejustificate era modelul ei. Nici nu e de mirare că putea s-o ducă de nas oricine i-ar fi spus cuvinte și declarații frumoase. Mama era un personaj, într-adevăr, și s-ar putea ca odată să scriu despre ea, mai mult, să-i atribui un rol dincolo de viața asta imediată dacă mă vor ține bateriile.

Era o idealistă. Ceva dispărut cam demultișor. Mama- un leu ca cel din Vrăjitorul din Oz. Odată i-am zis asta, relativ recent, a oftat și a zis că da, se recunoaște. Îmi lipsește. Tare. Lumea cu ea, nu va mai exista niciodată așa cum o știam.

Întâi am să încep să scriu aici. Aici pe pagina albă unde stau doar eu cu mine. Să văd dacă pot scrie. Dacă pot povesti. Dacă pot să scriu despre 2023. De vrut aș vrea să scriu, dar nu știu dacă îmi iese. Unii spun că scrisul e terapie și că este bine să scoți afară din tine emoțiile, suferința.

Asta ca să nu sape în tine albiile unor viitoare boli. Poate că mulți ar vrea să vorbească sau să strige în gura mare trăirile copleșitoare dar nu pot.

De ce?

Eu care trăncăneam mai mereu, vrute și nevrute nu pot scoate decât greu din mine ce-a însemnat acest an. Cred că a fost cel mai greu de acceptat an din întreaga mea existență. Poate de aici să vină și dificultatea exprimării. Pentru că încă nu l-am acceptat cu tot ce a adus dificil, neașteptat, în viața mea previzibilă, atât cât se poate o viață prevedea fără a fi arogant.

Iese ceva ce nu va fi spre binedispunerea auditoriului, dar viața bate filmul cum zicea o vorbă!

Mi-am amintit că am citit, chiar la începutul anului trecut confesiunea sfâșietoare a unei femei care își urmărea zi de zi iubitul cum se stinge de cancer. Era scris frumos, resemnat, un fel de trecere în revistă a zilelor, a schimbărilor fizice pe care le percepea, finalul predictibil al plecării dintre cei vii, de care ea era perfect conștientă.

N-am vrut mai întâi să citesc iar apoi, m-am lăsat furată. Consemna- cred că și pentru ordinea ei mentală- pentru că trebuie să-ți ții cărarea no matter what- cursul evenimentelor. Paradoxal, din înșiruirea aceea, cumva matematică, aparent distantă, reieșea o suferință cumplită. O simțeam. M-a înduioșat teribil. Anul se sfârșise fără el.

Anul 2023 s-a sfârșit fără mama. Femeia care m-a adus în lume, a plecat într-o altă lume, pe care o pot doar bănui, simți, crede.

De ce nu se fac niște trasee dincolo de materie ca niște cărări luminoase pe care să vedem cum circulă sufletele dragi? Nu tot timpul. Doar din când în când. Așa cum bagi un euro la unele biserici italiene să-ți lumineze picturile prețioase ascunse în penumbră.

Nu prea poți face pace și povesti suferința unei boli. Cum poate schimba omul pe care credeai că-l cunoști. Șocul a fost cu atât mai brutal cu cât mama mea era o ființă extrem de voluntară, ca un căpitan de oști, pe care nu-l puteai întoarce cum voiai, după bunul tău plac. Ea știa mereu totul și nu se lăsa condusă. S-a transformat într-o ființă mică, cu ochi verzi perfect conturați (în lipsa ochelarilor) care se uitau undeva în tavan, când erau deschiși. Acolo, îmi plăcea mie să cred, că stau atârnați ca niște ciorchini de struguri, toți din neamul nostru plecați și care o așteptau.

Când aveam sentimentul că ea suferă, deși nu prezenta semne fizice evidente, mă uitam rugător în sus și vorbeam cu bunica, rugând-o să o ducă mai repede acolo, căci durerea de-a nu putea face nimic pentru cel drag te sfâșie cumplit.

Cu o zi înainte de a pleca, ea mi-a zis că vrea dulceață albă. Eram dispusă să-i ofer orice mi -ar fi cerut. Am aflat apoi de la asistente, că mâncase puțin în ziua aceea, gris în lapte cu dulceață.

Asocierile pe care le făcea, fie conștient, dar eu cred că mai degrabă inconștient erau de-o plasticitate aparte, și se datorează în bună parte faptului că ea înainte de- a fi o profesoară extraordinară de limba și literatura română era o mare cititoare.

Zi de zi la finalul acestui 2023, începând de la sfârșitul lunii octombrie și până în decembrie, când ea s-a stins, a avut ritualul ei precis care includea mersul la spital, iar pentru acest moment se pregăteau diverse în funcție de dorința ei, câtă vreme a fost conștientă.

Fresh-uri de fructe, cartofi pai, clătite, mămăligă cu brânză, înghețată, apă de la Lourdes, apă coloidală, tot ce aș fi putut să-i ofer doar să mănânce, să bea cât de puțin. Era un ritual și la spital: spălat, parfumat, cremuit, masaj și din când în când muzică. Atât am putut face. Seara ne rugam.

Plecam amândouă triste, eu cu Daria, pe același drum ce ne aducea în centru unde deja, vedeam zi de zi cum orașul se pregătește de Sărbători.

E un suspin în tine continuu, ca un fel de șuierat inaudibil, pe care-l acopeream, sau credeam doar asta- cu o cafea și o prăjitură. Odată eu făceam cinste, odată Daria. Ne mințeam, cred-că ne poate fi bine, în timp ce priveam luminițele colorate prin ferestre.

Cu toate acestea am încercat să ne trăim cu toții viețile, inclusiv fratele meu, aproape de normalitate- cu servicii și facturi, cumpărături și mutări- în cazul meu. Într-o viteză mult redusă, cu multe amânări dar nu stagnări. Oricît de dur ar părea trebuie să-ți ții linia. Ne-am ținut linia fiecare, așa cum am putut.

Înainte de acest eveniment tragic, anul nu-mi mai pare acum, că a fost rău. Am avut niște probleme de sănătate inexplicabile pentru medicul neurolog care m-a consultat, dar pe care, se pare că le-am biruit.

Combinația de succes nu au fost, așa cum s-ar putea crede niște hapuri sau medicamente, deși cu ele a debutat procesul de vindecare. Apoi când am descoperit cauzele mai profunde, după numeroase introspecții și căutări- la propriu- am trecut pe suplimente naturale, masaj, sport- ca de obicei- și stat în natură.

Iar statutul meu în natură în 2023 a fost străbaterea primei porțiuni din Via Transilvanica- Țara Bucovinei. Asta s-a întâmplat la începutul lunii mai. A fost cel mai frumos moment al anului 2023. Poate că-l egalează doar vacanța la Atlantic, contactul cu Oceanul, mai precis.

Pe munte ești pe mood-ul de supraviețuire. Acolo n-ai timp de filosofii decât, eventual când ajungi pe culmi și plângi ca un prost de bucurie. Că ești prost, da, îți dai bine seama în astfel de momente de măreție. Atunci când ești răsplătit cu nemărginirea, cu o formă perceptibilă uman, a infinitului, într-o contemplare de felul acesta, normal că realizezi că ești un prost. În cazul meu-proastă.

Când urci e foarte greu, abrupt, mărunt, cu pași adăugați- eu aveam și probleme cu tendonul de la glezna stângă- în ultimul moment am zis că nu mai merg, dar soțul meu m-a împins de la spate zicându-mi că nu urci pe munte în viteza în care urcam eu, pe bandă, la sală. N-a fost simplu. Uneori mă târam, de-a dreptul deși am condiție fizică bună. Nici la coborâre nu-i mai ușor, pe alocuri. Sus, jos, vale, deal, cer, piatră.

 Apoi, încet, totul devine lupta ta cu tine. Cu mintea care spune mai mereu nu și caută autobuze ca să fenteze traseele dificile. Doar că nu se poate. Uite așa a fost făcut drumul ăsta ca să spuie stop creierului tău sucit care te minimalizează mai mereu. Iar apoi capeți câte un premiu, de ăla mare cu stat pe culmi între cer și pământ. Și acolo nu ești decât mic și prost, sau deștept, mare și plin de forță cum nu te-ai fi crezut.

Merită pentru oamenii cu care te duci, cu care ai povești revelatoare-depinde cu cine alegi să te duci- dar și pentru cei pe care-i întâlnești. Te așteaptă cu mâncare bună, pat curat, apă caldă și unii cu povești extraordinare. Oameni simpli cu viețuiri de poveste, cu modestie și bun simț, cu ospitalitate și vioiciune a spiritului. Românul ăla de nu-l mai întâlnești decât departe de oraș și de aglomerație- hâtru ca-n poveștile lui Creangă, dar și imprevizibil prin modul cum s-a adaptat la noua viață cu tehnologiile aferente- jeep-ul și mobilul.

Apoi m-am întors, exact cu o zi înainte de aniversarea zilei mele de naștere. Nu că aș fi avut mari petreceri de dat. Ziua mea este un pretext de răsfăț personal și de introspecție, ca și ultimii ani. Amintirile pe care are grijă facebookul să ni le furnizeze devin prilejul de-a cerceta schimbarea petrecută de-a lungul timpului. Unde nu mă recunosc, elimin. Tot așa nu mai simt o nevoie acută de-a exterioriza anul care trece. Eventual mă premiez cu ceva pantofi noi, că haine pot să-mi fac singură. Iar, dacă tot a venit ocazia să vorbesc despre asta, cred că 2023 a reprezentat o premieră la cantitatea de haine pe care mi le-am făcut. Obișnuiam să mă las pe ultima treaptă, căci asta se întâmplă când ai o meserie de genul ăsta. Când ajungi la tine te plictisești și nu mai ai nervi.

Am plecat apoi la Iași la Romanian Fashion Week. Anul acesta am fost singură spre deosebire de anul trecut când am fost cu Silvia. Să merg singură undeva, pentru mine nu este o corvoadă. De aceea nu o înțelegeam pe mama; ea avea nevoie de companie, nu-și găsea sensul în a se preumbla hai-hui de capul ei, așa. De altfel ultimii ani, de după moartea tatălui meu vitreg au însemnat o sumă de călătorii împreună, lucru care o făcea tare fericită. Îmi amintesc cu drag vacanța noastră în Creta din septembrie 2019, și din păcate îmi amintesc și momentele când eram afurisită cu ea, pe care acum le regret nespus. Mama a fost născută în zodia Leului, așa încât mult din atitudinea ei regală în care toți ceilalți erau supușii subînțeleși era de natură să mă irite deseori. Înainte de plecarea la Iași, i-am creat și făcut o bluză prețioasă, neagră cu mărgele. M-am chinuit ceva cu ea, cu o seară înainte de plecare, motiv să boscorodesc singură, în timp ce-o făceam. Am lăsat-o Dariei să i-o dea. Nu exista ca și concept să nu i-o fac. Nici nu intra în discuție. Am lipsit o săptămână din Cluj, pentru că de la Iași am plecat la București, unde am aveam un proiect cu niște costume și era necesară prezența mea acolo. Nu am vorbit deloc cu ea între timp. Nu m-a sunat nici să-mi zică de rău, dar nici de bine. Când m-am întors am sunat-o intrigată și am întrebat-o dacă a fost totul ok cu bluza. Evident că da, ea a fost cea mai frumoasă.

Acum când a plecat, deși era foarte slabă și bluza îi era mare, am îmbrăcat-o cu ea. Să fie la fel de frumoasă când Cerberul își cere plata.

De-a lungul anului am lucrat mereu cu plăcere și sper că am pus frumos în sufletele celor pentru care am creat. Sunt ani când nu mai vreau să mă obosesc ca alte dăți, asta însemnând că sunt selectivă. Prețuiesc calitatea acum versus cantitate, semn clar al înaintării în vârstă.

Anul acesta am fost într-o altă zonă, decât obișnuiam, la mare. Am mers pe coasta vestică a Franței, unde m-am întâlnit prima oară cu Oceanul. A fost dragoste la prima vedere și la primul pas pe nisipul golit de reflux, ce se-ntindea pe cel puțin doi kilometri de plajă. Lume puțină pe așa o întindere grozavă. Soarele care cădea la apus în mare altfel decât știam eu. Toată contemplația legată de limitele și cunoașterea ta subiectivă.

Bucuria de-a călători și de a vedea locuri noi. Mont Saint -Michel, Granville și Muzeul Dior, Lisieux și mormîntul lui Van Gogh la întoarcere. Enumerări ce par sterile fără imagini și exteriorizate detașat ca într-un bilanț al unui an pe care încă îl resping.

În 11 septembrie am ajuns în România. Primul telefon către mama și ce mi-a spus atunci, m-a lovit în inimă ca o presimțire funestă.