Întâi am să încep să scriu aici. Aici pe pagina albă unde stau doar eu cu mine. Să văd dacă pot scrie. Dacă pot povesti. Dacă pot să scriu despre 2023. De vrut aș vrea să scriu, dar nu știu dacă îmi iese. Unii spun că scrisul e terapie și că este bine să scoți afară din tine emoțiile, suferința.
Asta ca să nu sape în tine albiile unor viitoare boli. Poate că mulți ar vrea să vorbească sau să strige în gura mare trăirile copleșitoare dar nu pot.
De ce?
Eu care trăncăneam mai mereu, vrute și nevrute nu pot scoate decât greu din mine ce-a însemnat acest an. Cred că a fost cel mai greu de acceptat an din întreaga mea existență. Poate de aici să vină și dificultatea exprimării. Pentru că încă nu l-am acceptat cu tot ce a adus dificil, neașteptat, în viața mea previzibilă, atât cât se poate o viață prevedea fără a fi arogant.
Iese ceva ce nu va fi spre binedispunerea auditoriului, dar viața bate filmul cum zicea o vorbă!
Mi-am amintit că am citit, chiar la începutul anului trecut confesiunea sfâșietoare a unei femei care își urmărea zi de zi iubitul cum se stinge de cancer. Era scris frumos, resemnat, un fel de trecere în revistă a zilelor, a schimbărilor fizice pe care le percepea, finalul predictibil al plecării dintre cei vii, de care ea era perfect conștientă.
N-am vrut mai întâi să citesc iar apoi, m-am lăsat furată. Consemna- cred că și pentru ordinea ei mentală- pentru că trebuie să-ți ții cărarea no matter what- cursul evenimentelor. Paradoxal, din înșiruirea aceea, cumva matematică, aparent distantă, reieșea o suferință cumplită. O simțeam. M-a înduioșat teribil. Anul se sfârșise fără el.
Anul 2023 s-a sfârșit fără mama. Femeia care m-a adus în lume, a plecat într-o altă lume, pe care o pot doar bănui, simți, crede.
De ce nu se fac niște trasee dincolo de materie ca niște cărări luminoase pe care să vedem cum circulă sufletele dragi? Nu tot timpul. Doar din când în când. Așa cum bagi un euro la unele biserici italiene să-ți lumineze picturile prețioase ascunse în penumbră.
Nu prea poți face pace și povesti suferința unei boli. Cum poate schimba omul pe care credeai că-l cunoști. Șocul a fost cu atât mai brutal cu cât mama mea era o ființă extrem de voluntară, ca un căpitan de oști, pe care nu-l puteai întoarce cum voiai, după bunul tău plac. Ea știa mereu totul și nu se lăsa condusă. S-a transformat într-o ființă mică, cu ochi verzi perfect conturați (în lipsa ochelarilor) care se uitau undeva în tavan, când erau deschiși. Acolo, îmi plăcea mie să cred, că stau atârnați ca niște ciorchini de struguri, toți din neamul nostru plecați și care o așteptau.
Când aveam sentimentul că ea suferă, deși nu prezenta semne fizice evidente, mă uitam rugător în sus și vorbeam cu bunica, rugând-o să o ducă mai repede acolo, căci durerea de-a nu putea face nimic pentru cel drag te sfâșie cumplit.
Cu o zi înainte de a pleca, ea mi-a zis că vrea dulceață albă. Eram dispusă să-i ofer orice mi -ar fi cerut. Am aflat apoi de la asistente, că mâncase puțin în ziua aceea, gris în lapte cu dulceață.
Asocierile pe care le făcea, fie conștient, dar eu cred că mai degrabă inconștient erau de-o plasticitate aparte, și se datorează în bună parte faptului că ea înainte de- a fi o profesoară extraordinară de limba și literatura română era o mare cititoare.
Zi de zi la finalul acestui 2023, începând de la sfârșitul lunii octombrie și până în decembrie, când ea s-a stins, a avut ritualul ei precis care includea mersul la spital, iar pentru acest moment se pregăteau diverse în funcție de dorința ei, câtă vreme a fost conștientă.
Fresh-uri de fructe, cartofi pai, clătite, mămăligă cu brânză, înghețată, apă de la Lourdes, apă coloidală, tot ce aș fi putut să-i ofer doar să mănânce, să bea cât de puțin. Era un ritual și la spital: spălat, parfumat, cremuit, masaj și din când în când muzică. Atât am putut face. Seara ne rugam.
Plecam amândouă triste, eu cu Daria, pe același drum ce ne aducea în centru unde deja, vedeam zi de zi cum orașul se pregătește de Sărbători.
E un suspin în tine continuu, ca un fel de șuierat inaudibil, pe care-l acopeream, sau credeam doar asta- cu o cafea și o prăjitură. Odată eu făceam cinste, odată Daria. Ne mințeam, cred-că ne poate fi bine, în timp ce priveam luminițele colorate prin ferestre.
Cu toate acestea am încercat să ne trăim cu toții viețile, inclusiv fratele meu, aproape de normalitate- cu servicii și facturi, cumpărături și mutări- în cazul meu. Într-o viteză mult redusă, cu multe amânări dar nu stagnări. Oricît de dur ar părea trebuie să-ți ții linia. Ne-am ținut linia fiecare, așa cum am putut.
Înainte de acest eveniment tragic, anul nu-mi mai pare acum, că a fost rău. Am avut niște probleme de sănătate inexplicabile pentru medicul neurolog care m-a consultat, dar pe care, se pare că le-am biruit.
Combinația de succes nu au fost, așa cum s-ar putea crede niște hapuri sau medicamente, deși cu ele a debutat procesul de vindecare. Apoi când am descoperit cauzele mai profunde, după numeroase introspecții și căutări- la propriu- am trecut pe suplimente naturale, masaj, sport- ca de obicei- și stat în natură.
Iar statutul meu în natură în 2023 a fost străbaterea primei porțiuni din Via Transilvanica- Țara Bucovinei. Asta s-a întâmplat la începutul lunii mai. A fost cel mai frumos moment al anului 2023. Poate că-l egalează doar vacanța la Atlantic, contactul cu Oceanul, mai precis.
Pe munte ești pe mood-ul de supraviețuire. Acolo n-ai timp de filosofii decât, eventual când ajungi pe culmi și plângi ca un prost de bucurie. Că ești prost, da, îți dai bine seama în astfel de momente de măreție. Atunci când ești răsplătit cu nemărginirea, cu o formă perceptibilă uman, a infinitului, într-o contemplare de felul acesta, normal că realizezi că ești un prost. În cazul meu-proastă.
Când urci e foarte greu, abrupt, mărunt, cu pași adăugați- eu aveam și probleme cu tendonul de la glezna stângă- în ultimul moment am zis că nu mai merg, dar soțul meu m-a împins de la spate zicându-mi că nu urci pe munte în viteza în care urcam eu, pe bandă, la sală. N-a fost simplu. Uneori mă târam, de-a dreptul deși am condiție fizică bună. Nici la coborâre nu-i mai ușor, pe alocuri. Sus, jos, vale, deal, cer, piatră.
Apoi, încet, totul devine lupta ta cu tine. Cu mintea care spune mai mereu nu și caută autobuze ca să fenteze traseele dificile. Doar că nu se poate. Uite așa a fost făcut drumul ăsta ca să spuie stop creierului tău sucit care te minimalizează mai mereu. Iar apoi capeți câte un premiu, de ăla mare cu stat pe culmi între cer și pământ. Și acolo nu ești decât mic și prost, sau deștept, mare și plin de forță cum nu te-ai fi crezut.
Merită pentru oamenii cu care te duci, cu care ai povești revelatoare-depinde cu cine alegi să te duci- dar și pentru cei pe care-i întâlnești. Te așteaptă cu mâncare bună, pat curat, apă caldă și unii cu povești extraordinare. Oameni simpli cu viețuiri de poveste, cu modestie și bun simț, cu ospitalitate și vioiciune a spiritului. Românul ăla de nu-l mai întâlnești decât departe de oraș și de aglomerație- hâtru ca-n poveștile lui Creangă, dar și imprevizibil prin modul cum s-a adaptat la noua viață cu tehnologiile aferente- jeep-ul și mobilul.
Apoi m-am întors, exact cu o zi înainte de aniversarea zilei mele de naștere. Nu că aș fi avut mari petreceri de dat. Ziua mea este un pretext de răsfăț personal și de introspecție, ca și ultimii ani. Amintirile pe care are grijă facebookul să ni le furnizeze devin prilejul de-a cerceta schimbarea petrecută de-a lungul timpului. Unde nu mă recunosc, elimin. Tot așa nu mai simt o nevoie acută de-a exterioriza anul care trece. Eventual mă premiez cu ceva pantofi noi, că haine pot să-mi fac singură. Iar, dacă tot a venit ocazia să vorbesc despre asta, cred că 2023 a reprezentat o premieră la cantitatea de haine pe care mi le-am făcut. Obișnuiam să mă las pe ultima treaptă, căci asta se întâmplă când ai o meserie de genul ăsta. Când ajungi la tine te plictisești și nu mai ai nervi.
Am plecat apoi la Iași la Romanian Fashion Week. Anul acesta am fost singură spre deosebire de anul trecut când am fost cu Silvia. Să merg singură undeva, pentru mine nu este o corvoadă. De aceea nu o înțelegeam pe mama; ea avea nevoie de companie, nu-și găsea sensul în a se preumbla hai-hui de capul ei, așa. De altfel ultimii ani, de după moartea tatălui meu vitreg au însemnat o sumă de călătorii împreună, lucru care o făcea tare fericită. Îmi amintesc cu drag vacanța noastră în Creta din septembrie 2019, și din păcate îmi amintesc și momentele când eram afurisită cu ea, pe care acum le regret nespus. Mama a fost născută în zodia Leului, așa încât mult din atitudinea ei regală în care toți ceilalți erau supușii subînțeleși era de natură să mă irite deseori. Înainte de plecarea la Iași, i-am creat și făcut o bluză prețioasă, neagră cu mărgele. M-am chinuit ceva cu ea, cu o seară înainte de plecare, motiv să boscorodesc singură, în timp ce-o făceam. Am lăsat-o Dariei să i-o dea. Nu exista ca și concept să nu i-o fac. Nici nu intra în discuție. Am lipsit o săptămână din Cluj, pentru că de la Iași am plecat la București, unde am aveam un proiect cu niște costume și era necesară prezența mea acolo. Nu am vorbit deloc cu ea între timp. Nu m-a sunat nici să-mi zică de rău, dar nici de bine. Când m-am întors am sunat-o intrigată și am întrebat-o dacă a fost totul ok cu bluza. Evident că da, ea a fost cea mai frumoasă.
Acum când a plecat, deși era foarte slabă și bluza îi era mare, am îmbrăcat-o cu ea. Să fie la fel de frumoasă când Cerberul își cere plata.
De-a lungul anului am lucrat mereu cu plăcere și sper că am pus frumos în sufletele celor pentru care am creat. Sunt ani când nu mai vreau să mă obosesc ca alte dăți, asta însemnând că sunt selectivă. Prețuiesc calitatea acum versus cantitate, semn clar al înaintării în vârstă.
Anul acesta am fost într-o altă zonă, decât obișnuiam, la mare. Am mers pe coasta vestică a Franței, unde m-am întâlnit prima oară cu Oceanul. A fost dragoste la prima vedere și la primul pas pe nisipul golit de reflux, ce se-ntindea pe cel puțin doi kilometri de plajă. Lume puțină pe așa o întindere grozavă. Soarele care cădea la apus în mare altfel decât știam eu. Toată contemplația legată de limitele și cunoașterea ta subiectivă.
Bucuria de-a călători și de a vedea locuri noi. Mont Saint -Michel, Granville și Muzeul Dior, Lisieux și mormîntul lui Van Gogh la întoarcere. Enumerări ce par sterile fără imagini și exteriorizate detașat ca într-un bilanț al unui an pe care încă îl resping.
În 11 septembrie am ajuns în România. Primul telefon către mama și ce mi-a spus atunci, m-a lovit în inimă ca o presimțire funestă.
semnepesuflet 